Popescu de la Guerrilla e băiat bun. M-a rugat în repetate rânduri : ”Bre, tu să nu scrii de lighioane periculoase pe rubrica ta că nu mai mâncăm balcava tugheză”. Și cum eu am mai scris despre șerpi, scorpioni și salamandre veninoase, am simțit că e un moment bun să mai fac asta, că prea am scris mult și multe despre păsări în ultima vreme.
Așa că, fără voia lui și cu voia voastră, continuăm azi seria de fotografii cu lighioanele găsite săptămâna recută în Peloponez, această ediție fiind, cum am zis și în titlu, complet lipsită de picioare.
Năpârca ionică (Anguis cephallonica)
Considerată inițial o subspecie a năpârcii europene vestice (Anguis fragilis), această șopârlă apodă (ceea ce semnifică fără picioare) este de fapt o specie distinctă, având materialul genetic diferit de celelalte năpârci de pe continentul european. Foarte asemănătoare cu năpârca de la noi (Anguis colchica), această năpârcă nu este atât de dependentă de biotopurile împădurite precum alte specii de șopârle apode.
Aspectul lucios și forma corpului pot induce în eroare la prima vedere: poate fi lesne confundată cu un șarpe. Dar sunt sigur că ați reținut dintr-un material precedent, doar că eu repet să fiu sigur: diferențele fundamentale dintre o năpârcă și un șarpe sunt:
– prezența pleoapelor (care lipsesc la șerpi)
– forma capului și a gurii, asemănătoare cu ale șopârlelor cu picioare
– abilitatea de a-și lepăda coada în caz de pericol, ceea ce iarăși șerpii nu pot face.
Ofisaurul (Pseudopus apodus)
Tot șopârlă și tot ușor de confundat cu șerpii este acest ofisaur, o șopârlă uriașă (cea mai mare din Europa, ajungând la lungimi de peste 1,3 metri) care m-a fascinat de la prima întâlnire cu specia. Abia acum, în tura de Peloponez, aveam să văd și subadulții, fundamental diferiți de adulți prin coloritul tărcat, mimetic, foarte asemănător cu al viperelor cu corn (Vipera ammodytes) cu care împart aceleași teritorii.
Privită de aproape, veți constata, ca și în cazul năpârcii de mai sus, asemănarea izbitoare a capului acestei șopârle cu cel al șopârlelor cu picioare. Să vă mai zic că acest subadult este visul oricărui herpetolog? Diferența mare dintre adulți și subadulți, ca și dificultatea reperării în teren a subadulților ar trebui să vă descifreze secretul pentru care mulți pasionați îl caută cu îndârjire toamnă de toamnă pe acest saurian fantastic.
Dar să lăsăm șopârlele cu sau fără picioare deoparte și să vedem adevăratele comori ale Peloponezului în materie de târâtoare: ați ghicit, șerpii Greciei sudice din care am făcut o selecție a celor mai interesante specii din peninsulă.
Șarpele lui Esculap (Zamenis longissmus)
Acest șarpe este mult mai rar în sudul continentului decât în zona central și de nord, așa că îi atribuim un loc fruntaș în lista de azi. Specie arboricolă, acest șarpe este un mare amator de păsărele mici, respective ouăle acestora, pe care le fură din cuiburile pe care le găsește fie pe sol, fie în coronament.
Coloritul său poate păcăli naturaliștii începători: unele exemplare au pete galbene în zona urechilor, ceea ce îl face ușor de confundat cu șarpele de casă (Natrix natrix). De aproape însă, forma capului și dunga de pe ochi îl fac ușor de deosebit de acesta din urmă.
Șarpele de apă (Natrix tessellata)
Știți filmul ăla pe care l-ați văzut deja de 30 de ori și nu vă mai poate impresiona cu nimic? Acum, imaginați-vă că sunteți invitați de Brad și Angelina să-l vedeți la o cină privată pe un yacht în Capri. Cam ăsta a fost sentimentul care m-a încercat văzând primul meu șarpe de apă melanistic (cu exces de pigment negru). Această variație coloristică este o anomalie genetică ce nu împietează însă asupra biologiei, comportamentului sau șanselor de supraviețuire ale individului.
Șarpele nu este negru în totalitate. Ceilalți pigmenți sunt prezenți în zona ventrală a corpului, iar aspectul albicios al gușii și abdomenului fac din acest exemplar o apariție cu adevărat remarcabilă. Vă promit că vă voi arăta toate exemplarele melanistice găsite pe teren, indiferent de specie, pentru că mă fascinează.
Șarpele bici balcanic (Hierophis gemonensis)
Această apariție în iarbă era ceva ce-mi doream de multă vreme. Îl văzusem în Lefkada în iunie, mai bine zis îi văzusem coada dispărând în vegetație, unde s-a făcut nevăzut. Acest juvenil însă a fost ceva ai cooperant: ochii săi mari și luminoși seamănă cu ai celorlați șerpi bici europeni.
Fiind un pui născut anul acesta, asemănările cu ceilalți pui de șerpi bici europeni sunt și mai evidente în această fotografie. Dacă nu aș fi precizat țara, respectiv zona aproximativă, orice herpetolog ar fi fost în dubiu dacă e un juvenil de Hierophis viridiflavus, Hierophis carbonarius sau Dolicophis caspius ori Dolicophis jugularis. Intrați pe Google și vă veți convinge de ce mereu precizez zona aproximativă unde a fost făcută semnalarea: este important pentru identificarea corectă a fiecărui exemplar fotografiat.
Șarpele pisică (Telescopus fallax)
De la șerpi “normali” trecem acum la categoria grea. Șarpele pisică nu este doar un șarpe cu un colorit fantastic, ci și unul din puținele colubride veninoase europene. Da, nu este viperă, dar are un venin slab, pe care nu-l poate injecta prin mușcătură direct, ci doar în cadrul procesului de înghițire. Colții cu venin numiți ophistoglyph se află la jumătatea maxilarului animalului și intră în funcție doar când șarpele mestecă sau înghite prada, probabilitatea unei mușcături cu inoculare de venin la om fiind extrem de redusă.
Privit de aproape, oricine poate admira ochiul cu pupilă eliptică (iris dispus vertical) care dă de gol comportamentul acestui șarpe: este o specie nocturnă, care se hrănește preponderent cu șopârle și gecko, dar și păsări de talie mică, acest șarpe fiind un abil cățărător pe ziduri, pietre sau în vegetație.
Balaurul vestic (Elaphe quatorlineata)
Un alt șarpe legendar, pentru care am căutat multă vreme prin Balcani. Acum am avut noroc să găsim 3 exemplare, un mic Bonanza în lumea iubitorilor de herpetofaună. Acest șarpe este deosebit de docil, motiv pentru care este folosit în țările catolice la diverse procesiuni religioase, zile în care acești șerpi, deși de talie mare, sunt purtați pe cruci de lemn și atinși de sute de persoane, fără a mușca sau ataca pe cineva.
Acest exemplar este un subadult, deși depășește un metru lungime. Adulții pot depăși 2 metri în lungime și au colorit diferit, cu dungi longitudinale, de unde și numele științific ce sugerează asta. Acest șarpe este ruda apropiată a balaurului de la noi (Elaphe sauromates), doar că e mai blând, mai lent și mai frumos colorat.
Șarpele leopard (Zamenis situla)
Dacă pentru balaurul vestic am petrecut multe ore pe teren, pentru acest magnific colorat șarpe arboricol am visat prost nopți la rând. Coloritul său este fantastic, cu pete albe, negre și roșii ce aduc aminte de coloritul felinelor africane. Șarpele leopard nu se sfiește să consume șopârle, amfibieni sau chiar alți șerpi.
În copac, are o dexteritate incredibilă, fiind capabil să vâneze și păsări și să le mănânce ouăle, aidoma șarpelui lui Esculap (Zamenis longissimus) de la noi, cu care este înrudit. Este un șarpe agresiv dacă este provocat sau încolțit. Cu toate acestea, grecii îl tolerează pentru că prinde toți șoarecii din casă, iar grecii chiar așa îl denumesc – șarpele de casă, aici fiind mai răspândit decât șarpele de casă de la noi, Natrix natrix.
Dacă e fotografiat în soare puternic, puteți să vă faceți o idee de ce am visat ani de zile la acest șarpe. Are niște culori demne de colibri sau alte animale colorate, iar ochiul său roșu este pur și simplu magic, fiind deliciul fotografilor de natură din întreaga Europă. Iar bucuria mea a fost să găsim trei exemplare în această expediție, motiv pentru care am declarant această tură cea mai productivă expediție herpetologică de-a mea de până acum.
Până data viitoare, spor la observații interesante și pe meleagurile noastre!
