Noiembrie este o lună tare capricioasă. Dacă mai țineți minte, acum vreo câțiva ani a fost recordul absolut de zile fără soare – 31 de zile. Tocmai de aceea am fugit încă de acum câteva zile de acasă, sa nu cumva să mai pățesc așa ceva. Aș fi vrut să scriu în continuarea articolului de săptămâna trecută despre speciile de păsări pe care le împărțim cu americanii, dar simt că mă veți ierta dacă voi face asta săptămâna viitoare, pentru că… veți înțelege citind mai departe.

Aici, în sudul Greciei, clima este de invidiat. Peloponezul are nu doar cele mai multe zile de soare în sezonul rece, ci și o densitate de herpetofaună (asta însemnând totalitatea speciilor de reptile și
amfibieni) cum rar mai găsești în Europa. Pentru că sunt în vacanță de lucru și sunt pe fugă, vă voi prezenta cronologic a zi din viața unui pasionat de reptile. Adică a mea 🙂

Am ajuns în Peloponez după două zile de condus prin munți. Dar aici, la malul mării, avea să mă aștepte prima surpriză, după lăsarea întunericului. Acasă, la noi, conceptul de “night herping” nu-și găsește
locul decât, poate, câteva săptămâni pe an în iulie -august.

Cameleonul african (Chamaeleo africanus)

Aici în schimb, cameleonul african, despre care nimeni nu știe cu certitudine cuma a ajuns aici, se odihnește noaptea în vegetație, neînfricat. Deși are dușmani naturali o droaie, se pare că le merge
bine. Îi găsești atârnați în vegetație, dormind chiar dacă plouă. Coada este prehensilă și îi ajută la cățărat, inclusiv când dorm, și, spre deosebire de celelalte șopârle, nu-și leapădă coada.

Ziua abia poți vedea cât de frumoși sunt acești campioni ai vânătorii de insecte folosind limba. Desenul poate varia, ca și culorile, care se schimbă nu doar în funcție de habitat, ci și pentru a evidenția starea
animalului. Masculii au semne și cicatrici pe piele, semne ale unor lupte dure între masculi, contrar aspectului “blajin”.

Șopârla de Peloponez (Podarcis ploponesiacus)

Ziua, toate pietroaiele peninsulei la sud de canalul Corint prin viață și fac ochi. Acest frumos mascul de șopârlă endemică din Peloponez își etalează ocelii albaștri cu care impresionează femelele. O șopârlă
superb colorată și tare greu de prins în cadru.

Șopârla de ziduri greacă (Hellenolacerta graeca)

O altă specie endemică, un alt mascul, la 2 metri de celălalt, mă privea dintr-o crăpătură în asfalt. Este o specie închisă la culoare, la fel de bună cățărătoare pe ziduri și pietre ca specia precedentă.

Femela este ceva mai deschisă la culoare, petele albastre de pe flanduri lipsind. Asta însă nu o face mai puțin frumoasă sau de apreciat de iubitorii de reptile. Specia este prezentă doar în Peloponez plus alte
câteva mici insule enlocuite din sudul peninsulei, aflate în apropiere de coastă.

Șopârla de iarbă greacă (Podarcis ionicus)

Considerată până de curând o subspecie a șopârlei de iarbă (Podarcis turicus ssp. ionicus), această șopârlă a fost recent desprinsă din complexul tauricus și considerată acum specie separată. Deși o mai
întâlnisem acum doi ani în expediția din Kephalonia, acum am avut ocazia să o fotografiez in coloritul de toamnă, când petele albastre de pe gât lipsesc și mi-am putut da seama de asemănările cu șopârla de iarbă de la noi.

Țestoasa de uscat europeană (Testudo marginata)

În iarba puțin înaltă am găsit un ghemotoc. Era un pui de țestoasă de uscat europeană, cea de-a treia specie europeană de țestoasă de uscat. Carapacea era încă moale, era devenind dură abia după câteva luni, semn că este un pui din acest sezon.

Adulții sunt mult mai închiși la culoare, unele exemplare puând ajunge la un negru lucios după mai mulți ani de viață, cum era și acest impozand mascul, găsit aproape de înserare.

Șopârla cu spini grecească (Algyroides)

Tot la lăsarea serii și tot la a doua întâlnire cu specia: Algyroides moreoticus este un relict faunistic, una din cele 5 specii ale genului Algyroides ce pot fi întâlnite în Europa. Solzii acestei șopârle sunt
ascuțiți, o caracteristică întâlnită în general la speciile deșertice. Dar la temperaturile din Peloponez, acest lucru este de înțeles, de vreme ce temperaturile pot sări de 30 de grade inclusiv în noiembrie.

Geckoul de casă balcanic (Mediodactylus kotschyi)

Acest gecko este renumit din două motive. În primul rând, este un gecko cu degete extrem de subțiri. Am găsit acest gecko într-o pădure de eucalipt din vestul Peloponezului, această specie fiind mult mai comună însă în sud. Al doilea motiv pentru care este faimos este că are o putere mare de relocare folosind căi antropice de tot felul, cu alte cuvinte această specie are populații introduse cu largul ajutor al lui Homo sapiens. Aici însă e la el acasă, alături de celelalte două specii de gecko.

Geckoul mediteraneean de casă (Hemidactylus turcicus)

Acest gecko este cel mai raspandit și mai ușor de văzut gecko din Europa. Și el are o predilecție pentru călătorii de mare distanță, în prezent omul fiind responsabil pentru răspândirea acestei specii tocmai în… Statele Unite ale Americii! Populațiile europene sunt însă cantonate ăn bazinul Mării Mediterane, unde poate fi găsit literalmente oriunde. Iar Peloponez nu face excepție de la regulă.

Aidoma celorlalte șopârle de mai sus, și gecko își pot lepăda coada, în caz de pericol. Coada este prevăzută cu niște centri nervoși care pot inerva mușchii cozii inclusiv după rupere, astfel că mișcarea spasmodică a cozii rupte va atrage prădătorul care a produs atacul, iar gecko va avea șansa să profite de asta pentru a-și salva viața. Coada se reface destul de ușor, doar că nu va avea pigmentația originală. Dacă vă uitați cu atenție, veți vedea coada refăcută a acestui gecko, mult mai puțin pigmentată decât restul corpului.

Sigur, pentru o zi pare mult sa vezi toate aceste specii. Vă asigur însă că au fot mult mai multe, motiv pentru care vom termina de trecut în revistă speciile găsite într-o singură zi în peloponez într-un articol
viitor. Până atunci, spor la semnalări de faună, oriunde veți fugi de lipsa de soare din noiembrie!