Pentru cei ce nu au înțeles care le e rostul venirii pe pământ, trebuie să știe că alegerea de a veni nu e mereu a lor. O să alerge besemetic între lumi, scufundându-se printre pământene tentații ce nu fac altceva decât să îngreuneze drumul de întoarcere acasă. Mereu în aceeași și aceeași ignoranță, mereu în acceași și aceeași aparentă lipsă de sevă divină ce doarme acum și de demult în cele mai neștiute colțuri ale omului. Eliberare era un cuvânt ce brusc îi răsuna în urechi și în corp diferit. Avea alt sunet, alte note, altă muzică. Atingea ceva în inimă și de acolo lăsa iubirea să se elibereze prin bătăile inimii și în jur. Eliberare de tot ce aparent are formă, dar în realitate nu e decât o hologramă a suferinței. Pentru că orice rămâne agățat de noi ca fiind adevăr, dincolo de Adevărul simțit, va aduce cu sine suferință, iar omul s-a convins pe sine că viața nu e decât suferință. Și ce minciună. Își râd păsările de noi și toate vietățile. Am fost mințiți să credem că bucuria și liniștea ne sunt străine, fugim de frică adormiți în falsă amăgire și formă fără sens. Îți trebuie curaj să privești drept în ochi viața pentru exact ceea ce este și nu pentru ceea ce se vede. Să-i descifrezi mesajele, să-i înveți cuvintele cu care-ți vorbește, pentru că ne povestește fiecăruia pe o limbă aparte. Fiecărui om de pe planeta asta i se vorbește moment de moment, iar dacă are urechi să audă și inimă să înțeleagă viața îi va fi bucurie. O bucurie ce îți învăluie inima precum soarele învăluie munții. Așa îi șopteau fetiței frunzele în timp dansau în jurul ei un dans ce îi îmbrățișa corpul în iubire. Și ce te faci, le întreba copila, atunci când în spațiul dintre oase și carne totul se arată mereu, mereu intens, mereu tulbure și mereu necunoscut. Cum faci să schimbi ceea ce ai repetat și repetat și cum faci să te ții drept în fața furtunii ce te trage în abis pe neanunțate. Pentru că vine exact atunci când îți e lumea mai dragă. Ele o priveau, zâmbeau și își continuau dansul lor infinit. Fiecare licărire de lumină ce traversează nervurile frunzelor este un continuu și minunat acum. Niciodată la fel, niciodată în aceeași direcție și totuși mereu acolo. Muzica vântului este neschimbată, dar mereu pregătită să cânte altfel și altfel. Uneori violentă, alteori mângâietoare, nu se anunță niciodată, iar frunzele sunt acolo să o primească pentru exact ceea ce e. Pricepi tu copilă? Atunci când în interiorul tău totul devine moale, orice îți va fi trimis, orice se va ivi la suprafață poate fi acceptat și iubit pentru ceea ce e, pentru că e. Iar ăsta e singurul adevăr. Poți să stai dreaptă în mijlocul furtunii și să privești cerul în timp ce vântul îți sapă înăuntrul viscerelor. Pentru că noi nu avem formă, suntem lumină ce zboară, conținută temporar într-un spațiu ce acum te chemi tu. Și atunci nu are cum să doară, nu are cum să te dărâme, nu are cum să te atingă. Orice s-ar petrece înăuntrul corpului tău, ține minte, e împiedicat să zboare de un fals contur, pe care noi îl facem să fie gros. Gros și de nepătruns făcut dintr-o durere în formă de gând, de consistența uleiului, ce picură în vene venin. Te lipește cu tălpile de pământ, te face să fii greoi doar din teama de a te lăsa să zbori către ceea ce ești. Către limpezimea trăirii că orice altceva în calea adevărului nu e Adevărul, ci doar calea către el. Pentru că orice fel de credință ai avea în interior că lucrurile trebuie să fie într-un anume fel îți va fi demontată bucată cu bucată, suferință cu suferință, până vei înțelege că totul nu e decât un dans al frunzelor pe ritmul unui vânt ce nu cunoaște contur.
