Visam. Visam mult. Tumultos, pasional, incredibil, fabulos. Corăbii împinse de uragane spre țărmuri necunoscute, mașini zburătoare cu aripi de înger, case nemaivăzute în baobabi colosali, castele pierdute în adâncul mărilor, zeci de planete nedescoperite, mii de aventuri. Visam cum respiram și de fiecare dată altceva. Era ca un dar, ca un talent,  ca o chestie doar a mea, un privilegiu rar care mult mai târziu avea să-mi alimenteze orice fantezie pe care aveam de gând să o pun în practică. Visam.

Când firava goeletă începuse să pârâie din toate încheieturile și se lăsa păgubașă în voia valurilor imense, dusă de ele înapoi în larg făcând ca lumina farului din Capul Bunei Speranțe să devină din ce în ce mai mică și fără speranță, am simțit un miros dezarmant de pâine caldă. Aluat reavăn copt aproape instant pe mașina de foc ale cărei acorduri constau în zeci de moduri în care lemnul știe să trosnească îmbrățișat de flacăra vie a focului. E dimineață. Miroase a foc, a pâine și a gutui în fereastră. Deschid ochii cu încetineală și în lumina filtrată de perdeaua brodată a unei ferestre mici o zăresc pe Maia scormonind jarul cu un băț gros. Amintirea asta îmi revine mereu în minte fix în perioada asta, undeva între Lăsata Secului și Bunavestire (sau Blagoveștenia, așa cum mi-o aduc eu aminte). Nu știu de ce dar pare să fie prima amintire cu adevărat puternică și plină de înțelesuri din copilăria mea, o amintire complexă cu vizual cu sonor și mai ales cu miros. Mirosul pâinii care se coace. Nu cred să existe pe lume ceva mai desăvârșit de atât în materie de miros. Este mirosul liniștii și al fericirii. Când Sonia, fiica mea ce mare , avea câteva luni îmi plăcea să o miros și mi se părea că pielea de bebeluș are în ea ceva din aroma pâinii, la fel se întâmplă și acum cu Sofia, fiica mea cea mică, la trei ani atunci când se trezește din somn și e moale, si leneșă , are miros de aluat proaspăt dospit.   Bunica mea, Maia, a fost cea mai talentată creatoare de pâine pe care am cunoscut-o vreodată. Din mâinile ei bătătorite şi brăzdate de viață, de război şi de munca câmpului, pâinea se năștea asemenea unui răsărit de soare: glorioasă şi înduioşătoare. O mână de om, a cărei înălțime reușisem să o întrec încă de prin clasa a patra, bunica mea se născuse în 1914 şi de la vârsta de şase ani a învățat să facă şi să înțeleagă pâinea. Toată pasiunea mea pentru bucătărie şi mâncare i se datorează în mare parte ei. Ritualul cu care cernea faină, frământa aluatul şi îl lăsa să se „hodinească”, felul în care ardea cuptorul sau „jera” vatra ţăstului, pioşenia cu care lăsa pâinea proaspăt coaptă să se „întoarcă” (în filosofia ei, sufletul pâinii scoase din cuptor avea să umble peste câmpiile unde crescuse grâul şi pe la morile ce-l măcinaseră, iar atunci când avea să se întoarcă, pâinea era numai bună de mâncat), toate acestea reprezentau de fapt felul ei de a ne arăta nouă, cei ce mâncam, că ne iubește. Toată copilăria fragedă pe care mi-am petrecut-o acolo ( undeva într-un sat pierdut într-un colț de Oltenie idilică) iar mai apoi toate vacanțele aveau să aibă o legătură cu pământul, grâul, făina și pâinea. Mereu exista un aluat pus la dospit undeva, mereu existau întinse la soare niște turtițe de mălai ce aveau să devină maia, mereu undeva se aprindea un foc pentru coacere. Vecinii noștri de acolo erau la rândul lor brutari, Moș Danef ăl bătrân și Nea Pătru, fi-su.  Aveau un cuptor imens, industrial, cu injecție în care coceau de trei ori pe săptămână pâine pentru tot satul, pâine, colaci pentru nunți sau înmormântări, prescură pentru biserică sau lipii pentru luat la munca câmpului. În zilele în care imensul cuptor nu funcționa aveam un joc de copii în care cei mai curajoși intrau în cuptor pentru a căuta coji de pâine. Țin mine că era înfiorător sentimentul – intrai înăuntru unde era întuneric și mirosea a cărămidă încinsă și răcită iar inima ți se strângea cât un purice de frică ca nu cumva prin cine știe ce întâmplare injectoarele să înceapă să scuipe foc cât timp erai înăuntru. Maia nu cumpăra pâine de la ei, deși erau vecini, rude și prieteni. I se părea că are gust de motorină. De fapt nu cumpăra pentru că îi plăcea să o facă, îi plăcea să o descânte când o punea la dospit și să cânte atunci când o frământa. Niciodată după apusul soarelui. Facerea pâinii se petrecea doar între răsărit și apus. Era o superstiție despre care nu îmi mai aduc aminte în ce consta. Știu doar că după apusul soarelui sfârâia fusul la tors și curgeau poveștile până când adormeam. Pentru că Maia spunea povești nemaiauzite, fantastice absolut superbe despre care târziu de tot am realizat că de fapt le inventa. Încercați să inventați o poveste cu multe personaje în timp ce o spuneți și o să vedeți cât de greu e să fi cursiv cât de complicat este totul fără un backspace. Ei bine ea le spune ca și cum le citise sau le auzise de sute de ori, zeci, sute de povești care nu se repetau niciodată … la fel ca pâinea pe care o făcea, mereu găseam în gustul ei ceva nou și înduioșător. Așezată în mijlocul mesei, pâinea domina întreaga adunare de meseni.  Bunicul meu stătea în capul mesei, rupea pâinea şi o împărţea. La finalul mesei, el strângea în pumn firimiturile de pâine de pe masă şi le mânca…. să nu se piardă. Bunica mea a murit în 2009, iar ultima pâine pe care a făcut-o a fost prin 2005. Nu trece zi să nu mă gândesc că odată cu ea s-a dus un gust pe care nu-l voi mai regăsi niciodată. Și mereu în perioada asta din jurul Buneivestiri mă cuprinde un dor de copilărie, de gust de povești, de ea.