Prin 2014 mi-am dat seama că s-a terminat cu adevărat, m-am oprit din numărat și m-am apucat pentru prima oară în viața mea să țin un jurnal. M-am jucat o perioadă cu titlul acestei colecții de texte scurte și, de cele mai multe ori, lamentabile, până când la o petrecere suprarealistă de ziua mea, care s-a nimerit să ne prindă la Londra, într-o seară în care au curs multe licori și s-au spus multe povești, am ajuns cu ajutorul lui Robin la forma finală: Jurnalul Fostelor Naufragii. Nu voiam să fie ceva negativ și pesimist, mă consideram doar un fost naufragiu. Mă gândesc la un moment dat să pun aici câteva din textele din jurnal, dar mai avem până acolo.

Vă scriu acum pentru că mi-am dat seama, recitind ce-am scris din toamna acelui an și până în ziua de azi, cât de mult a însemnat muzica între noi. Cum ne construim relațiile în jurul muzicii. În cazul meu atunci, aș putea spune că de la un cântec a început totul. M-am îndrăgostit cu fiecare cântec mai mult, cu fiecare dată când am împărțit o pereche de căști, cu fiecare mixtape pe care i l-am făcut, cu fiecare concert la care am mers, cu fiecare piesă pe care am cântat-o împreună. Când muzica nu mai reușește să se lege între voi, atunci se termină. Trecând acum prin playlistul alcătuit din piesele pe care mi le amintesc din acea perioadă îmi vine greu să le împărtășesc. Mi se pare un lucru foarte intim. Trezește amintiri, de cele mai multe ori distorsionate. Și chiar dacă știm că sunt distorsionate, tot asociem niște cântece cu ceea ce ni se par a fi cele mai fericite momente ale dragostei noastre.

Când am ascultat piesa aia electronică în vacanță în Grecia și am căutat-o apoi zile întregi, fiecare cu ce-și amintea din ea, și ce fericiți am fost când am găsit-o. Când îți cântam Jenny Don’t Be Hasty de la Nutini pentru că nu te lăsai deloc convinsă. Când am ascultat în tren Always și a rămas piesa noastră. De când n-ai mai ascultat Playground Love? Când eram departe, îmi plăcea să ascult Travis, Closer și să-l fredonez cu gândul la tine. Acu’ să nu vă imaginați că în playlistul nostru am avut numai piese onorabile, doar nu ai uitat de “Mi-e Dor De Tine” de la El Negro? Duminică seara, dacă ar mai fi trăit Johnny și dacă am mai fi fost noi, am fi mers negreșit să-l ascultăm. Ne-am fi încadrat perfect în decorul din Lăptărie, în mansarda Bucureștiului, am fi ieșit de-acolo cu cântecele-n gând și cu frumosul în suflet. Ce dor îmi e să fi făcut asta.

Și mergi mai departe, tot cu ajutorul muzicii. Apoi te-ndrăgostești de cântece noi, pe care le împarți cu altcineva. Muzica devine și mai frumoasă. Muzica rămâne, o să fie mereu acolo.