Era începutul lui ianuarie si ploile încă nu-și făceau de cap. Ploua noaptea, numai bine cât să spele terasa ce dădea spre micul golf ascuns de stâncile negre, care,  în diminețile când fluxul înainta vitejește până ce înghițea întreaga plaja, se umplea de bărci colorate și de pescari tăcuți ce-și descărcau peștele, prins în cel mai timpuriu crepuscul,  în niște coșuri mari de bambus ud. Mă trezeam când aveam chef, beam cafea cât aveam chef dintr-o cafetiera mare, albă, pe care o găseam plină ochi pe masa de pe terasă alături de niște ouă moi și un platou cu fructe acoperit cu un șervet roșu. Lumea, timpul și toate lucrurile pe care mi le aminteau păreau că stau în loc fără să aibă ambiția vreunei explicații logice. Uneori, din plictiseală număram norii răzleți ce patinau pe cerul nesfârșit de limpede sau îmi fixam privirea pe o frunză de palmier în unduire încercând să descifrez o matrice după care se mișca. Îmi plăceau lucrurile mărunte, fără importanță, fără semnificații sau profunzimi, lucruri banale, simple create anume pentru a mă ține departe de toate gândurile ce în mod normal s-ar fi înghesuit să pună stăpânire pe o minte cocoșată de răspunsuri la întrebări ce încă nu aveau să fie puse. Diminețile nu erau decât un lung șir de momente fără importanță însăilate ambiguu doar cât să construiască o punte către prânz. Din când în când descopeream în gustul cafelei inflexiuni ce mă trimiteau afectiv într-un anumit moment din trecut, la o masă din te miri ce cafenea uitată în care am cunoscut pe cineva sau în care am pierdut pe cineva. Amintiri fără noimă cronologică, diluate de ani întregi de cafele în pahare de carton și alarme de telefon, deformate de țigări fumate pe stomacul gol sau de scandaluri înainte de primul troleu. N-am să înțeleg niciodată ciudatul mecanism prin care mintea îți aruncă, cu nonșalanță, frânturi de trecut în cafeaua de dimineață.  Niciodată în paharul de vin de la prânz sau în primul cocktail ce deschide cărarea către cina. Niciodată. Doar în negura cafelei de dimineață. Oricum nici măcar acest mic amănunt nu avea să mă abată de la rigurozitatea de a nu face nimic pe care mi-o asumam cu atât de mult stoicism de la prima pleoapă dezlipită și până la înotul dinaintea prânzului. Părăseam cu greu așternuturile umede de zvârcolelile lascive și gemetele ritmate ale nopții, și mă reconfiguram în lumina noii zile spre a nu face nimic.  Lipsa de preocupare se transforma din ce în ce mai evident într-o preocupare până într-acolo încât aș fi putut inventa un cod CAEN pentru genul ăsta de activitate. Odată, m-am surprins încercând să ghicesc viteza în centimetri pe secundă a unui ventilator mare, colonial, ce se rotea, ușor vibrant, deasupra mesei rămase de cu seară plină de goliciunea paharelor și de sticlele de Crios – Torrontes (dry, crispy and aromatico)  stoarse până la ultima picătură. Și asta fără să am nici cea mai mică idee despre ce formulă fizică ar trebui aplicată pentru aflarea unui rezultat cât de cât concludent. Nu știu dacă ați privit vreodată cu atenție un ventilator de tavan în toată splendoarea învârtirii lui, dar are ceva absolut hipnotic, un soi de demonstrație practică a infinitului amestecată cu senzația amară a deșertăciunii și stupiditatea ideii că revoluția industrială a învins. E greu de descris dacă nu-ți aloci măcar un ceas din viață studierii acestui fenomen. Iar eu aveam multe ceasuri cu disponibilitate frivolă până la amiază. Ceasuri în care să privesc ventilatoare, să studiez îndeaproape viața șopârlelor, să observ cu foarte mare atenție cum fiecare val se sparge altfel deși toate se lovesc de același țărm. Iar pe dedesubtul tuturor acestor lucruri exista jazzul, venit în rotocoale de portativ din două difuzoare fără nume legate la un computer cu nume ce avea privilegiul de se însoți cu un net surprinzător de decent la acel capătul mai oval al pământului. În cele din urmă își făcea apariția prânzul. Colosal de leneș și rușinos de bogat, asemenea unui dandy din filmele vechi americane. Făptura mică, cu ochi mici, mâini mici și pași repezi așternea pe masa, deja curățată de păcatele nopții trecute, pești ciudați înveliți în frunze mari și marinați în tot felul de parfumuri neștiute  de parcă ar fi fost un exercițiu de alchimie și nu un mijloc de reprimare a foamei. Salate colorate cu ierburi, frunze și fructe, orez în toate stadiile cunoscute, muguri și semințe, sosuri puternice în recipiente mici și vin. Vin aburind de răcoare, scufundat în gheață ca un afront adus căldurii excesive de afară.  Pește și conversații lungi pe teme primordial de banale, pahare de vin și dezbateri, glume bune, ironii fine și tot timpul din lume. Prânzul nu avea defecte, nu avea vicii ascunse, era atât de sincer încât uneori putea fi bănuit de naivitate, dacă ar fi avut ochi probabil că ar fi fost mari și albaștrii, prânzul nu avea canoane în care să se încadreze și nici ore care să-l limiteze, era mai presus de orice lege umană sau fizică. Uneori conversațiile se așezau doar cât să-și tragă ideile sufletul iar atunci golul rămas era umplut de cântecul unei păsări misterioase ce sălășluia sub o frunză mare în grădină. Grădină în care ceva mai târziu trupurile noastre aveau să zacă într-un dulce somn de prânz, pitite de ochii soarelui sub arbuști ciudați, frunze imense sau cărți cu coperți groase și subiecte serioase. Un somn fragil, asezonat cu vise frivole și tresăriri sporadice. După trezire conversația își reintra din nou în drepturi la cafeaua de după amiază și în plimbările lungi dinaintea cinei, plimbări ale căror rute șerpuiau mereu printre copac înalți, tarabe mici sau prăvălii de nimicuri. Ochii se bucurau mereu de culori și forme, de nou și non agresivitate. Și stropii de ploaie aveau să cadă iar, înceți și calzi, semn că soarele se arunca roșu în mare, semn că cina avea să se aștearnă cu toate acareturile ei peste noi, semn că, deși se înnopta, ziua de-abia avea să înceapă. În ianuarie plouă cald, des și fără resentimente, plouă vesel, plouă cu soare, plouă cu planuri dar și cu nehotărâri, plouă cu “lasă că se rezolvă” și cu “de data asta”, plouă cu vrut și cu obsesii mici precum picăturile ce se preling pe frunzele de aloe. În ianuarie plouă mereu înainte să ningă. Știam asta, tot așa cum știam că la cină o să râdem mult, atât de mult încât la un moment dat cineva o să spună că exagerăm. Dar cui îi pasă în ianuarie.