Deși birdwatching-ul a devenit un hobby foarte popular în ultimul secol, abia acum, cu explozia fotografiei digitale, acest mod plăcut de a petrece timpul liber în natură a devenit cu adevărat ofertant. Asta și poate pentru că fotografii de natură se întrec, uneori trecând barierele eticii, să se apropie cât mai mult de animalele sălbatice pe care le întâlnesc în natură.

Aflat la limita între deranj și nebunia apropierii, fotograful de natură are, uneori, ocazia de a se apropia de animale sălbatice până aparatul nu va mai putea face clarul. Spre deliciul privitorilor, desigur, care trebuie totodată să își pună și problema “ortodoxiei” realizării unor fotografii făcute spectaculos de aproape. Și cum discuția despre etică e lungă și pentru că deja aproape facem anul de când ființează această rubrică, vă voi expune în următoarea serie de trei articole o mică expoziție foto de aproape, dubios de aproape, cu secretul fiecărui cadru explicat pe larg – menționând că toate fotografiile sunt realizate respectând codul de etică de pe Audubon.org (despre care vom povesti într-un articol separat).

Un fotograf de natură este, dacă vreți, un mic aborigen. Va profita de orice particularitate a terenului pentru a obține un cadru bun, și mai puneți și la socoteală și poveștile care fac deliciul acestui ciudat hobby.

Pițigoiul de brădet (Parus ater)

Aparent, este imposibil să te apropii de pițigoii de toate neamurile. Viteza lor deosebită prin coronament și tendința de a face ture de colo colo poate descuraja mulți fotografi. La acest exemplar însă, am profitat de un lucru banal de simplu: frigul. Undeva în Apuseni, stând calm lângă râu, așteptând cu totul altă pasăre, am avut norocul să văd un pițigoi care se oprise din mâncat. Știam asta pentru că și-a șters de câteva ori ciocul de asperitățile ciotului pe care aterizase. Am încremenit, și după un minut pasărea s-a calmat complet, permițându-mi să o fotografiez.

O mică fandare în lateral și am scăpat și de acel fundal aglomerat. Aceeași pasăre, cu totul altă cromatică, care pune în evidență ceva mai bine pasărea. Știu, se putea și mai bine, dar dacă mergeam la toate orele de balet, poate reușeam și eu o fandare ca la carte. Sper să mă iertați, am chiulit, sunt un netrebnic, nu mai fac.

Vrabia de casă (Passer domesticus)

O altă pasăre neastâmpărată, vrabia de casă are și ea momente de liniște și smerenie. E drept, am surprins-o în curtea unei mânăstiri din nordul Moldovei, ascunsă într-o tufă, nesinchisindu-se de forfota vizitatorilor. Am profitat de faptul că era deja obișnuită cu mișcarea siluetelor dar și de zgomotul de toacă pentru a-mi masca zgomotul pașilor prin frunziș și iată un alt cadru bun, cu detalii de penaj.

Lăstunul de mal (Riparia riparia)

Acești lăstuni (rude ale rândunelelor) cuibăresc colonial, în mod normal în maluri de lut. Această colonie însă era stabilită pe o plajă mică de lângă Mangalia. La fel ca mai sus, nu se sinchiseau de oamenii care făceau plajă, așa că am profitat și m-am apropiat pentru un portret de la doar 3 metri, printre nudiștii complet nemulțumiți că e un smintit îmbrăcat în camuflaj cu un aparat foto printre ei. Sper că am fost motivul a minim 5 divorțuri în acea zi.

Cucuveaua (Athene noctua)

Contrar părerii generale, cucuveaua este una din păsările de pradă de noapte care vânează cu succes și ziua. Aici, în Delta Dunării, cucuveaua vâna printre oameni de pe un maldăr de lemne lăsate de o barjă în apropierea malului Dunării. Am mulțumit și eu lucrătorilor forestieri care bocăneau pe lângă lemne, strecurându-mă printre ei până lângă pasărea care își făcea baia de soare după vânătoarea de dimineață.

Coțofana (Pica pica)

Coțofenele sunt păsări inteligente și… greu de fotografiat. Extrem de atente, de curioase și de precaute, fug la prima mișcare sau a îndreptării aparatului foto în direcția lor. Aici însă, un prieten care avea un cuib de coțofană m-a anunțat că îi căzuse din cuib. L-am ajutat cu scara și cu relocarea păsării pe o cracă în apropierea cuibului (folosind mănuși groase), unde mama sa l-a hrănit apoi în continuare (vă recomand să puneți puii de pasăre găsiți pe jos pe o creangă suficient de sus pentru pisici, nu să-i luați acasă să îi chinuiți prin cutii de carton și colivii fără să fie necesar – aia e crimă, nu salvare).

Evident, puiul era docil, așa că i-am tras și un portret din lateral, să vedeți și voi ce minunăție de cioc roșu are puiul de coțofană pe interiorul obrazului. Țineți cont și de semnale: ciocul deschis poate indica un nivel oarecare de stres. De aceea am lăsat puiul pe creangă, redându-l circuitului în natură. Din țipetele ascuțite ale părinților am dedus că revenirea puiului în zona cuibului s-a produs cu oarecare bucurie.

Cormoranul mare (Phalacrocorax carbo)

O specie la modă zilele astea, dar de fapt o specie cunoscută pescarilor și lipovenilor din Deltă după secole de conviețuit în zonele bogate în pește. Acest cormoran își făcea veacul pe un ponton din Delta Dunării. Fiind tot o zonă cu vânzoleală, m-am făcut că meșteresc ceva într-o barcă din apropiere. Cormoranul m-a ignorat cu grație, permițându-mi să-l fotografiez de la mică distanță.

Aceeași specie, altă ipostază, folosindu-mă tot de barcă, dar cu o altă tehnică de apropiere. Dacă mergeți în Deltă, veți observa un comportament aparent inexplicabil. Păsările de pe mal sau crengile sălciilor zboară când trece o barcă cu motor. Dacă însă opriți motorul, pasărea va decola. Explicația e simplă: pentru păsările de pe mal, bărcile în mers reprezintă un pericol mai mic decât o barcă oprită. Am profitat de asta și am mers cu motorul la ralanti până lângă creanga unde se sorea acest cormoran, ghiftuit de pește după o vânătoare subacvatică pe cinste.

Pescărușul cu picioare gabene (Larus michahellis)

Probabil ați văzut și în fotografia de copertă a articolului că revin cu obstinație la o veche cunoștință de-a noastră, pescărușul acesta de talie mare luând cu asalt orașele mari. Cuibărește pe blocuri, nu pe stânci ca odinioară, și mănâncă orice mai puțin pește, după care nu mai e tentat să vâneze datorită oportunităților oferite de aglomerările urbane. Și subadultul din fotografia de copertă, și acest adult cerșeau mâncare (!) lângă o shaormărie (!!) din oraș. Să vă mai spun că, din ce le aruncau oamenii, nu alegeau decât carnea?? Pescăruși pretențioși, nu glumă. Nici măcar un castravete acru sau o ceapă murată nu au fost rănite în cele zece minute în care m-am învârtit după ei prin piața mare, pietruită, pietonală, prin care își făceau cei doi plinul de proteine.

Ariciul răsăritean (Erinaceus roumanicus)

Destule păsări, să mai povestim și de mamifere. Puțini știu că Europa se laudă cu 4 specii de arici, din care unul de origine africană, unul de origine asiatică și doi europeni get-beget. Cel de la noi este ariciul răsăritean, care e diferit de cei din Italia, Franța sau Spania, de pildă. Acest arici are un mecanism de apărare extrem de eficient, motiv pentru care nu este deloc sperios, având posibilitatea de a se face ghem în orice moment. Așteptându-l cu multă răbdare după ce m-a văzut și a adoptat postura defensivă binecunoscută, am reușit să găsesc o breșă în apărare și să îl fotografie cu lumina dorită. Mi-a ieșit sufletul așteptându-l, dar a meritat.

Popândăul (Spermophilus citellus)

Unul din cei mai populari protagoniști ai fotografiilor care produc zâmbete, popândăii duc o viață subterană. Dar trebuie să știți că, deși la suprafață fug de rup pământul, ei se simt în siguranță doar în apropiere de vizuinile săpate în pământ. Cu puțină răbdare, puteți profita de curiozitatea tipică specie pentru a-l fotografia de aproape. Nu zic că dacă vă ostați în gaura unde l-ați văzut refugiindu-se veți avea mereu sorți de izbândă. Rețeaua de galerii subterane este imensă și are multiple intrări, astfel că, lângă gaura nepotrivită, puteți să așteptați mult și bine să reapară. Cum am așteptat și eu și prădătorii lor de atâtea ori…

Acest articol va continua săptămâna viitoare cu alte specii fotografiate de aproape și povestea lor, așa că ne auzim miercuri pe Guerrilla, cu noi știri despre fauna și biodiversitate! Spor la semnalări de faună, fie în oraș, fie pe coclauri!