Sfidăm și noi psihoza cum putem…

Unul dintre cei mai ciudați inițiați din India, Nisargadatta Maharaj, spunea că frica de moarte este factorul care perturbă trecerea ”normală” la post-percepție, deoarece descărcările chimice din proximitatea morții perturbă procesul și omul nu mai poate fi atent la ce se întâmplă cu adevărat, iar din această cauză se și dizolvă ca identitate…

(personal nu cred că ”dizolvarea identității” poate fi cumva ocolită/păcălită. Cred că e un proces inevitabil)

De fapt, vorbim despre avalanșa de angoase, amintiri, emoții, care la rândul lor generează halucinații incredibile, tuneluri caleidoscopice, arhetipale, reîntâlniri cu stămoșii sau treceri în lumi paralele, uneori terifiante, caracteristice pentru consumatorii de DMT, spre exemplu. Ei bine, toate aceste experiențe duc la o defazare psihică, ajungi să te vezi dintr-o parte, lumea pare încremenită, creierul este inundat de un ”prea mult chimic”, glanda pineală descarcă tot ce poate descărca, pentru a te anestezia și practic ți se dizolvă identitatea, te topești fără să-ți mai amintești cine ai fost sau că ai mai existat vreodată.

Nisargadatta insinuiază că dacă omul, în proximitatea morții, nu s-ar speria, dacă și-ar păstra calmul și atenția în acel rollercoaster psihedelic care acompaniază moartea, el ar putea controla percepția în timplul fluctuațiilor de accelerare, așa cum particulele subatomice sunt menținute pe traiectorie cu ajutorul unor magneți speciali, în tunelul aceleratorului de la CERN.

Cu alte cuvinte, dacă am avea chiar înainte de moarte acea stare pe care o ai când traversezi un pod, am descoperi că putem controla trecerea noastră către o altă formă de închegare, către un ”sine mai complex” care deja își va aminti că a mai existat, ca alte identități, de-a lungul istoriei. Un sine de Socola, ar spune specialiștii în psihoze. Și nu doar ăia de modă veche, presupun:))

Oare faptul că existăm fără să ne amintim că am mai existat, garantează că n-am mai existat niciodată? Sub nicio formă? Sau că nu vom mai exista niciodată? Oare faptul că nu-mi amintesc ceva de dinaintea vieții actuale, garantează că înaintea vieții actuale n-a existat nimic? Nu știu cum voi, dar eu nu-mi amintesc ce-am făcut acum trei ani, în luna martie, într-o zi de joi să zicem, pe la un 5 după masă…

În fine, răspunsurile lui Nisargadatta (la întrebări imposibile) nu sună rău, dar dacă sunt mai pragmatic, mă voi întreba: ce ne poate spune nouă mintea despre moarte? Poate că e vorba pur și simplu despre o speranță elementară, și de fapt ne agățăm de tot soiul de ipoteze sau teorii ciudate, pentru a scăpa de angoasa uitări totale? Pe de altă parte, dacă eu nu înțeleg ceva, asta nu înseamnă că acel ceva este de neînțeles pentru o altă formă de percepție, limbaj sau conștiință… Și totuși, de unde vin toate aceste intuiții și experiențe stranii? Dacă nu există chiar nimic dincolo de ele, de ce ne răsar în minte? Că sunt sau nu sunt niște intuiții arhetipale, de unde vin? Din inconștient? Din imaginație? Dar ce este imaginația? Iată o altă temă… pentru altă dată.