A fost odată o fetiță, veselă mai tot timpul, dar uneori îi era greu să înțeleagă lumea. Inima ei era larg deschisă și pe acolo intrau păsărele. Atunci când respira, ea cânta cântecul păsărilor și tot ce ea putea cuprinde cu ochii era colorat, într-un colț era Verde smarald, mai sus Albastru care se împrieteniste bine cu Roz, în vârful degetului cel mai frumos Mov, iar în podul palmei Verdele cel mai suav. Iar culorile fugeau mereu, nu stăteau locului deloc. Când una se ascundea în spatele alteia și o privea pe alta pe după umăr, când alta se întindea pe jos și se cufunda în bălțile ce stăteau la taclale. Apa are un fel aparte de a discuta, picăturile devin un tot și atunci orice hotărâre ar lua o iau împreună. Ce frumos trebuie să fie, gândi fetița călcând drept într-o asemenea întâlnire. Iertareee, strigă râzând, și fugi după culori.
Se jucau și fugeau așa cât era soarele sus pe cer culorile și fetița, o însoțeau mereu în drumurile ei, iar ea le alegea mereu o poveste nouă. Într-o zi se jucau de-a stelele, în altă zi de-a întunericul, în alta de-a florile. Și era așa o zarvă și o bucurie pe care însă nu o vedea și nu o auzea nimeni. Singurii care puteau să facă asta erau copiii, dar nu toți, iar fetița nu știa.
Până într-o zi când, în timp ce chicoteau și alergau după papagali cu pene aurii, fetița, brusc, le făcu semn să tacă.
Doi ochi căprui o fixau. Culorile tăcură și ele. Se priveau mirate. Cine e? Cine e? – avu curajul să întrebe Verde. Ne vezi? – spuse el, privind către ochii căprui în care se oglindeau munții și vedeai învolburat întreg universul.
Vă văd bine, spuse ochi căprui, și aș vrea să stiu ce caută doamna Mov la mine pe fustă.
Ahh, răspunseră toți la un loc, alergam după papagalii aurii, iar Mov s-a rătăcit… și porniră să alerge iar, lăsând una în fața alteia cele două fetițe. Una avea inima larg deschisă, cealaltă ochi în care vedeai munții. Una părul creț, cealaltă părul moale.
Tu chiar vezi lumea mea, ochii tăi sunt magici. Oamenii nu știu să vadă lumea celor de lângă ei, tu poți. Ochii tăi văd ce inima ta simte, și luându-i mânuța porniră să alerge după papagalii cu pene aurii.
Ce poveste minunata…extaz literar.
Nu exista realitate doar perceptii de externalitati. “Maia” (hinduism) se joaca cu noi sa urcam pas cu pas spre scarile cerului. Daca nu intr-o viata, in mai multe…
Bravo !