E 6 dimineața pe Moșilor. Tramvaiele, trosnind din toate încheieturile, se târăsc cu câțiva călători cârpiți de somn. Nu știi dacă vin sau pleacă, dacă sunt triști sau doar tăcuți, dacă fac asta în fiecare zi sau e doar o întâmplare. Taxiurile parcate fie în colț la Obor, fie la intrare pe Eminescu îngălbenesc peisajul, în vreme ce birjarii lor se adapă cu cafele ieftine din automate scumpe. Pierdută într-o pauză dintre două blocuri comuniste, reeșapate în culori dubios de vesele de către un primar pe nume Niculai, o gheretă de termopane și tablă ondulată se luminează odată cu ziua. Are 19 metri pătrați și cineva se încăpățânează să gătească în ea. Privită de afară nu e decât o altă gheretă post-revoluționară al cărui destin s-a schimbat cu timpul și timpurile: magazin de blugi turcești, siropărie Tec, casete audio pirat, ziare/reviste/bingo, shaormerie. Frontispiciu roșu cu scris verde nu promite mare lucru  pentru trecători, gură cască, soldați în termen sau copii – FATAFIT – fresh food made to order.

Privită din interior însă, ghereta în discuție se transformă într-un adevărat avanpost gastronomic al vremurilor în care ne e dat să trăim.  Maestru de ceremonii este un libanez atipic: tatuat, slab și plin de umor, cum s-ar spune la noi la capitală: cool. Numele lui mic este Primăvară . Mă rog, Primăvară în limba arabă, cum s-o spune… ceva ce începe cu R și se termină E. Poveste lui e tipică până la un punct și atipică până la capăt. E tipică pentru că, evident, s-a îndrăgostit de o româncă cu care ulterior a făcut doi copii. Atipică pentru că omul nostru s-a hotărât la un anumit moment să facă un downshifting, a lucrat pe afară ca F&B manager în tot felul de companii lanț și a hotărât că o baracă pe Moșilor poate schimba lumea, lumea lui și, după cum veți afla din această povestire, lumea altora.

Primăvară reușește să dea o nouă dimensiune termenului de gheretă prin simplul fapt că tot ceea ce vinde este făcut de el. În 19 metri pătrați, de la prima oră a dimineții și până la prânz, când deschide obloanele către public, omul nostru face ceea ce se numește în orice cârciumă cu ștaif din lumea asta – preparație. Adică, taie și toacă carnea, face marinate, frământă falafelul, născocește de-a dreptul cârnați (Sujuk și Makanek), ticluiește în cuptor un Roast Beef pentru care Bourdain s-ar întoarce de unde este (insula aia cu Elvis, Freddie Mercury și Marlon Brando), descântă kebabul, hipnotizează ardeii într-un sos de băgat nu în sandwich, ci în Enciclopedia Britanică, convinge un avocado să se transforme în guacamole de geniu și multe alte lucruri aproape imposibile după standardele plictiselii de prin cuhniile orașului cu șase sectoare. Nu are pretenții, nu caută nemurirea în treaba asta, nu are un reality show cu numele lui, nu ține un blog, nu vorbește mult… dar zâmbește… tot timpul, are Primăvara în nume și pe chip. Are o relaxare și o pace interioară ce se transmit mai departe în mâncarea pe care o produce.

Ca orice om care face un lucru pentru a se exprima nu pentru a impresiona, Primăvară are la ușa prăvăliei oamenii pe care îi merită. E un mix de negăsit prin alte locații din oraș, oameni din medii și culturi diferite adunați de un singur numitor comun – pasiunea pentru gust. Cât de greu e să găsești gust în locantele Bucureștiului? Iar când spun gust mă refer la ceva autentic și surprinzător ce reușește să-și păstreze în același timp simplitatea.

Faptul că la Fatafit falafelul este condimentat exact înainte de a fi aruncat în caznele uleiului sau fajita e botezată cu o jumătate de lămâie stoarsă fix în momentul în care e tolănită în baghetă, dau locului un statut aparte pe care de altfel toată lumea are tendința de a-l trece cu vederea atunci când citește declarația de pe fațadă – fresh food made to order. Nu cred că există în momentul de față în România un brand de mâncare care să-și respecte sloganul așa cum o face Fatafit. Eu unul aș putea sta cu orele privind cu stupoare cum în aglomerația teribilă din spatele galantarului libanezul execută adevărate numere de echilibristică culinară fără niciun fel de plasă de siguranță. Audiența aplaudă vrăjită de fiecare îmbucătură. Are cuptor, grătar pe cărbuni, plită, arzător într-un spațiu cât biroul unui conțopist de la taxe și impozite. N-are cuptor cu microunde, moral n-a încăput. Dacă te numești cunoscător e greu să te faci că Fatafit nu există… sau, mă rog, nu e greu… dar e păcat.

E ora 18 pe Moșilor si ghereta stă să se închidă. Mai are două, trei chestii de vânzare. Preparația e o dată pe zi. Primăvară se relaxează după încă o zi plină. Bea un ceai cu cardamom (altă chestie de încercat acolo), fumează o țigară electronică, salută doi vecini, își scoate după 12 ore Bluetooth-ul din ureche, și își face lista pentru a doua zi .

Ca în fiecare zi. Indiferent că e vară și sunt 40 de grade sau că e iarnă și viscolul blochează tramvaiele. Indiferent de anotimp, în dugheana de pe Moșilor e mereu Primăvară.