M-am născut într-o zi de luni, 3 septembrie, la ora 11, dimineața. Sînt al doilea copil al lui Ioan și al Nataliei. La nașterea mea, mama avea douăzeci și doi de ani, tata ‒ douăzeci și nouă. Am o soră cu doi ani mai mare, Simona-Natașa, care este cel mai bun om din lume. Medicul ginecolog care a asistat-o pe mama la naștere mi-a dat nota 9.
– De ce nu 10? am întrebat-o pe mama cîțiva ani mai tîrziu, cînd deja eram elev la școala primară.
– Pentru că nu ai plîns atunci cînd te-a atins domnul doctor cu palma pe spate, mi-a spus mama.
– De ce m-a atins cu palma pe spate?
– Pentru că așa se face.
– Și-ar fi trebuit să plîng?
– Da.
– De ce?
– Toți copiii care plîng primesc nota 10.
– Dar la școală nu e așa.
– Bineînțeles, dar tu nu te-ai născut la școală.
– Și doar pentru că nu am plîns mi-a scăzut un punct?
– Da.
– Ai fost supărată pe mine că am luat 9?
– Nu.
– Dar la școală te superi dacă iau 9.
– Cînd te-ai născut nu erai elev.
Am zîmbit. Mama avea, ca de obicei, dreptate.
– Și nu doar că nu ai plîns, a continuat ea, dar n-ai scos nici măcar un sunet.
– De ce?
– Nu știu, te-ai încăpățînat să taci.
– Eram bolnav?
– Nu, erai perfect sănătos.
– Și-atunci de ce mi-a dat 9?
– Pentru că domnul doctor nu a înțeles de ce tăceai.
– E ceva rău să taci?
– Cînd te naști, e rău.
– De ce?
– Nu știu, poate pentru că doctorii se sperie cînd un nou-născut tace.
– S-a speriat de mine?
– Nu de tine, de tăcerea ta.