O lume nouă ce se naște acum sub ochii mei. O privesc cu ochi de copil, ce nu cunosc sensul lumii de afară. Nu cunosc rostul lucrurilor făcute cu minți și gânduri de oameni mari, ei au venit să fie tot ceea ce poate fi un om înainte de a deveni formă fixată într-un cub. Strâmt.
Nimeni nu mi-a vorbit despre ea. Am întrebat neîncetat, vorbind cu păsările, vorbind cu cerul, vorbind cu pământul. Am căutat, urlând cu disperare, pentru că nu-mi puteam descifra amalgamul dinăuntru, cerând ajutorul, șoptind și apoi tăcând. Adormind sleită de puteri, cu fața scăldată în lacrimi. Numai în tăcere am primit răspunsul. Niciodată altfel. Nicio explicație dată cu capul nu mi-a adus vreodată liniște. Doar șoptele vântului, cântecul pământului, vuietul de sub scoarță, doar atunci am auzit cu adevărat.
Doar felul în care înăuntrul corpului meu se aude cântecul unei vieți ce vine de departe, doar trezirea sângelui meu prin vene poate aduce liniștirea, pe care am căutat-o mereu. Liniștea cea de dinafara lumii. Să cunoști viața și moartea pentru exact ceea ce sunt.
Să nu uiți însă, că a accepta adevărul despre ceea ce este viața cu adevărat este sfâșietor pentru om. Doar sfâșiat el poate cunoaște iubirea.
Doar în conștientizarea faptului că ești o ființă ce plutește prin universul ăsta mare îți dizolvi frica. Liniște absolută, întuneric, lumină pură și atât. Atât și nimic altceva. Poți? Simți?
Lumea de aici o privesc cu ochii unui copil ce nu recunoaște meandrele minților unor oameni mari. Venită cine știe de pe unde, cu ochi limpezi, cu universul revărsat în păr. Cu ochii îndreptați către ființe preocupate de atâtea altele. Căutând un zâmbet blocat undeva într-o cută. Căutând o urmă care să îmi amintească de acasă. Căutând un semn că cineva te recunoaște. Căutând o privire ce știe. Amintirea o ai, e în tine. Să șoptești mereu că e mult mai mult decât atât, să cânți mereu că e mult mai mult decât ceea ce credem. Să te uiți sperând că în ochii tăi se vede tot. Să privești către o lume în uitare. Cine te crezi tu să faci asta?
Ascultând vântul, pășea peste pământul ce își unduia câmpiile pe sub tălpile ei. Degeaba punem beton, el oricum se va mișca. Și cu el toată omenirea, într-o clipă. Pământul se joacă cu fiecare om în parte doar că nu mai simte nimeni iubirea lui tăcută. Vântul îți bate în față și te ia pe sus, doar, doar te joci cu el. La fel și ploaia. Te îndeamnă la joacă, o joacă tăcută, dar atât de bucuroasă. O joacă ce nu știe că te poate răni. Vântul știe să fie așa cum e, autentic puternic, crud, aspru, distrugător. Nu știe că îți poate face rău, pentru că răul nu poate exista decât în măsura în care crezi că doar binele e binevenit. Nici pământul, nici ploaia și nici vântul nu îți cunosc fragilitatea de om și frica de moarte. Te invită să le cunoști ritmul și o fac șoptind de secole. Te invită să te unești în mersul lor infinit.
Minți fixate în formă ce inevitabil uită simplitatea universului din care sunt făcuți. Minți înțepenite în concept, ce nu mai arată ochilor secretul din spatele imaginilor. Ochi legați cu sfori de o lume aparentă, înșelătoare, o lume ce minte pretinzând culmi ale minții și cunoașterii.
Singura cunoaștere posibilă, și mereu a fost așa, vine din a vedea lumea din spatele imaginii. Simplu, precum o văd copiii și vântul și ploaia și viața și moartea. Precum frumusețea frunzei, ce primește vântul și căderea, dansând, dansând, dansând.
