Nu te da nu te lăsa, ispita-i o cacealma!
V-ați gânditi vreodată că poate există oameni care refuză posturile de conducere pentru că își cunosc foarte bine limitele, știu ce le poate pielea? Unii ar putea ajunge cu ușurință într-o poziție de putere, dar cum spuneam, nu se iluzionează și nu se bagă pentru a nu produce rău, pentru a nu ajunge să călce pe cadavre. Asta poate părea un soi de neasumare, un fel de lașitate, fcă până la urmă cineva tot va ajunge sus, în locul tău și poate va produce mai mult rău decât ai fi tu capabil :)) Dilemă, nu glumă.
Pe de altă parte, dacă cineva știe ce-i poate pielea înseamnă că se cunoaște, iar dacă se cunoaște înseamnă că va reuși să gestioneze provocările. Dar totuși nu se lasă ispitit nici măcar de această înțelepciune, cunoașterea limitelor, inclusiv personale.
Pe de altă parte, să recunoști că ești vulnerabil sau laș e o altă formă de putere. În general timizii, paranoicii, introverții sau cei instabili emoțional sunt mai aproape de ”adevărata” condiție umană, nu cei care par foarte siguri pe ei. De ce ar etala cineva putere și siguranță, dacă acestea nu i-ar lipsi? Încă un paradox, desigur, dar omul n-ar face exerciții (de putere) dacă nu ar trebui să rezolve niște slăbiciuni.
Am putea spune că la bază suntem cu toţii neputincioşi, suferim de ”abandon cosmogonic”, prin urmare toată viaţa căutăm să umplem vidul interior, să ne fortificăm emoțional și social. Şi poate tocmai de asta cel mai râvnit drog este puterea de influenţă și autonomia.
Așadar, cineva refuză lucid ispita unei poziții înalte, tocmai pentru a nu provoca pagubă și suferinţă, iar cineva o caută tocmai pentru a subjuga, a răni, a se răzbuna. Ca paralelă, credincioșii, în rugăciuile lor, deseori cer de la Dumnezeu puterea de a rezista în bătăliile cu demonii, cu ispitele de tot felul, inclusiv ispita egoului, ispita puterii, nesațului, cinismului, aroganței etc. & de fapt nici nu mai contează cum descifrăm aceste chestiuni, din perspectivă psihanalitică, mistică sau filosofică. O apă ș-un pământ suntem și fiecare luptă cu ustensilele în care crede. Unii cu logica și pragmatismul, alții cu intuițiile sau al șaselea simț.
Iar cu politica, povestea e veche de când lumea. Unii ajung sus, generează un rahat pe care trebuie să-l înghită generaţii întregi, apoi vin alții care mută rahatul în alt loc, după care mai vin unii care ne învață cum să înghițim ca să nu ne fie greață sau cum să ne ținem corect nasurile astupate.
În cele din urmă, orice pare mai ușor de gestionat decât puterea. Chiar și ultimile secunde din viață… probabil 🙂 Și totuși, niciodată nu uităm să mergem la vot… chiar și în ultimile secunde de viață. Ne prăbușim acolo, pe urne! Păi nu? Poate fi și acesta un final spectaculos!