Pentru a înțelege acest concept trebuie să vorbim mai întâi despre găurile negre. Ei bine, acest puncte din spațiu, din care nici lumina nu scapă, au pornit de la un model teoretic. Teoria s-a transformat în practică în anul 1972, când a venit confimarea descoperirii primei… singularități, adică a primei găuri negre. De aici începe povestea.
Gândul că o gaură neagră înghite tot i s-a părut lui Hawking un pic cam de neînțeles, așa că a dezvoltat o teorie. Aceea conform căreia găurile negre din univers pot fi totuși văzute, pentru că, fiind nehalite, elimina ceva din ceea ce înghit.
Sursă foto aici.
Hawking a demonstrat în 1974 că, dacă ţinem cont de legile fizicii, în mod concret de teoria cuantică a câmpului (quantum field theory), se ajunge la concluzia că aceste găuri negre emit radiaţie, ca şi cum ar fi corpuri negre cu o temperatură invers proporţională cu masa. Căldură și informație, asta rămâne în urmă.
Pe scurt, procesul de emisie de radiaţie, care a căpătat numele de radiaţie Hawking, de către o gaură neagră este următorul: în apropierea orizontului evenimentelor, ţînând cont de mecanica cuantică, se formează perechi de particule virtuale (particulă-antiparticulă). În mod normal, aceste particule virtuale nu pot fi detectate, însă contribuie la aşa-numită energie a vidului. Câmpul gravitaţional al unei găuri negre joacă însă un rol extrem de important în transformarea uneia dintre particule din particulă virtuală în particulă reală, practic expulzând-o din gaura neagră. Această particulă care a scăpat din gaura neagră reprezintă radiaţia Hawking.
Și închid prin a va spune că nu trebuie să va fie frică de găurile negre, așa cum nu trebuie să va fie frică de nimic ce momentan nu poate fi descris. Prin educație și cercetare, răspunsurile devin accesibile. De exemplu, la Geneva, celebrul accelerator de particule LHC produce în fiecare zi câteva găuri negre… mici… care trăiesc câteva miimi de secundă….
Sursă foto și mai multe informații aici.
