La începutul săptămânii am lansat cea de-a treia temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Ce ar scrie pe prima pagina a autobiografiei tale?
Concursul se încheie duminică, 27 ianuarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 28 ianuarie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste.
***
Doamnelor și domnilor, urăscdecând mă știu. Urăsccu unpatosdeinvidiat. Uneori mă tot gândeam că poate spre bătrânețe o să îmi potolescsimțirile legate de acest afect, iar abia atunci o să încep să urăsc ideea de a îmbătrâni așa. Cel mai bine nu aș fi îmbrătrânit deloc. Nu puteam să mă imaginez într-un fotoliu roșu, cu tapiserie catifelată, purtând un halat clasic de mătase și cu o pipă în gură din care să trag fumuri adânci (scenariul ăla perfect de Hollywood), iar nepotul meu să îmi stea pe genunchi, condus și el de același patos care mă cuprinde și pe mine în accesele mele de ură, spunându-i că această pasiune o să îi treacă cu timpul, când o să mai piardă din energie. Nu aș fi vrut să mă uit la el invidios cum urăște liber și nestingherit, iar eu sunt prea ruginit ca să o mai fac. Vreau să cred că singurul lucru la care m-am priceput cel mai bine l-am practicat toata viața. Dacă nu ar fi fost să fie așa, nu voiam să am o viață.
Urăsc orice și oricum, fără măsură. Mai am și unele momente în care iubesc, iar dacă iubirea nu își mai face simțită prezența, încep din nou să urăsc. Nu cred că există în mine vreo zonă gri. Adevărul este că niciodată nu mi-a plăcut să am acea zonă gri în mine.
Mulți mi-au spus că nu e bine ce fac, că nu ar mai trebui să pun suflet și să mă calmez din a urî totul, uneori fără vreo țintă precisă. Să nu credeți că nu le dau dreptate la rândul meu, dar chiar nu mă pot abține, simt că așa am fost eu programat. Nu cred în vreo menire divină care m-a trimis așa în această lume, dar tot cred că e nevoie de un om ca mine. Cel puțin sper că am găsit utilitatea urii mele la un moment dat, iar dacă nu am facut-o, mă disculp mereu cu faptul că îmi place prea mult să o fac și joc cartea drogului de care nu pot să mă dezvăț să-l iau. Cred că de la cat am putut să ajung să urăsc, dacă nu aș mai face-o, aș intra chiar într-o stare de sevraj, dar îmi mulțumesc că sunt prea slab ca să mă pot opri.
Ce e și mai șocant, este că la cum m-am descris pana acum ați putea crede că sunt tipul ăla antipatic care miroase tot timpul a Camel galben și târăște dupa el o sticlă de tarie cu speranța că o să își permită până la finalul vieții luxul unei ciroze de calitate. Ei bine, nu prea arăt așa, nu prea sunt așa și nu mă manifest ca un pesimist care iși târșâie picioarele dupa el. Unii cred că m-ar putea descrie ca un om charismatic și zâmbitor (dar ce e in capul meu, rămâne în capul meu, iar ei sunt naivi).
Să nu credeți că e atât de rău ceea ce fac și să nu credeți că nu are și beneficii. Pe de o parte, toată pasiunea asta pe care o pun în ura pe care pot atât de ușor să o port, vine la pachet și cu reversul medaliei. Iubesc cu tot atâta pasiune. Sincer să fiu, nu am iubit eu prea mult la viața mea, dar de fiecare dată am iubit atât de nebunește și de absolut încât persoana iubită nu putea să perceapă cum de puteam să țin atât de mult la ea. Știu că sună prea ideatic, romantico-clișeic și lingușitoro-libidinos, dar trebuie să mă credeți pe cuvânt.
Pe de altă parte, am observat (recunosc că asta nu e un beneficiu și nici nu îmi face placere) empatizez ușor cu toate emoțiile umane. Cred că orice film, carte sau poezie e în stare să îmi smulgă din ochi cu o putere nemaivăzută (clar împotriva voinței mele) o lacrimă sau măcar umbra timidă a uneia care e gata să mi se scurgă pe obraz dacă nu aș ține-o cu atât de multă înverșunare înauntru.
Sunt conștient de faptul că după fiecare remarcă de-a mea credibilitatea existenței mele scade considerabil în ochii dumneavoastră, dar vreau doar să veniți cu mine fără să vă gândiți prea mult și să dați dovadă de o încredere oarbă în ce o să vă spun, la fel de oarbă ca ura pe care sunt eu capabil să o port lucrurilor din jurul meu. Credeți pe cuvânt spusele unui om care a plâns la Titanic de 17 ori, dar care a văzut filmul doar de 16.
