La sfârșitul săptămânii trecute am lansat noua temă a celui de-al optulea sezon din concursul Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră. Tema a fost dată tot de unul dintre participanții la concursul din episodul 3, și anume Sebi Răducu. Așadar, ce vrem să aflăm de la voi în acest episod este: Ce ai alege? Realitatea vieții așa cum e ea sau simularea vieții perfecte?

Concursul se încheie joi, 26 noiembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de vineri, 27 noiembrie.

Textul Ralucăi este unul din textele finaliste.

***

Perfect era anotimpul când am atins prima oară cerul. Când m-ai căzut în aer și m-ai prins. Când ți-ai privit în dialog emoția și m-ai întors cu fruntea spre ea. Ori când mi-ai citit Magicianul în gând. Ai îngenuncheat umbra și mi-ai oferit-o, alături de prima cutie muzicală căreia am uitat să-i întorc cheița. Apoi a venit ea și mi-a încălzit palmele, atunci când tu le-ai dat drumul. Mi-a amintit lumina pe care sieși și-o uitase. S-a întors cu chiparoase de la piață și a agățat inimi pe pereți. Inimi în care să fugim și a căror tăcere reprezintă propria interpretare. Deplin a fost momentul în care mi-ai zâmbit realitatea, și așa am putut cuprinde lumea. Deși ți-ai întârziat urma în balconul cu cactuși, niciodată nu ai uitat-o pe a mea. Pleoapa ta încă expiră într-un perfect tandem cu visul meu.

Deși minutul meu nu a fost la fix, echilibrul se afla într-o întârziere perfectă. Un fel de sincronizare cu timpul ce mi-a căzut în urmă, după ce i-am atins umărul. De mică voiam doar să plec. Dar mereu au plecat ceilalți înaintea mea, în timp ce-mi luam rămas bun de la mine, cea trăită deja. Și așa, învățam să nu mă mai simt singură în a fi singură. Îmi frângeam oasele preferate și uitam să-mi iau pulsul din spatele urechii atunci când eram emoționată. Îmi arcuiam spatele ce cunoaște urmele nașterii și-l rezemam de norul ce nu se lăsa a fi formă de ghicit. Ci doar un nor, un distinct ce mă aducea acasă prin umbra sa. Îmi așezam apoi vertebrele în cerc, o scară ce urcă și ajunge în ea însăși.

Perfectă era căderea în care lăsam gravitația întâmplării să fluidizeze frânghiile. O utopie în care corpul era locuit. Pânza nu mai putea fi extinsă astfel încât să devină capcană, iar realitatea adormea. Chiar dacă mi-o cerea, nu mai evadam din visul ei. Asocieri libere cu care îmi linișteam melancolia și o lăsam la uscat. Deschideam izolarea din ea însăși și-mi sprijineam coloana de infinit. Așa reușeam să flirtez cu realitatea și să o filtrez în primăvară.

Perfecte erau diminețile în care visele ne trezeau mai curați, iar noi alergam să furăm cărți. Cărți de vizită care să ne reamintească unde ne-au zburat fluturii, acei fluturi care mi-au sugerat muzeul prin care să te plimb. Dar perfecte erau și diminețile de la prânz. Cele în care lăsam realitatea să se odihnească, iar pe noi să fim. Și în timp ce puneam cafeaua la ghicit și măslinul la soare, învățam să ne închinăm vulnerabilității.

Perfecte erau brațele îmblânzite să cuprindă. La fel și plimbările în care, până să aflăm încotro ne descoperim, eram deja ajunși la celălalt. Serile în care alegeam banalul și ridicolul erau cele care ne entuziasmau autenticul, scurgându-ne atingerea spre crud. Ascundeai lumina în sân să mi-o aduci acasă, în timp ce eu încercuiam realitatea în calendar, așteptând.

Perfect e și acum, când plec de acasă ca să mă întorc acasă. Inima e mai rezistentă la nenumăratele mijloace de transport pe care le urc, în timp ce dorul deviază de pe linia de cale ferată.

Dar toate astea nu se vor a fi contradicții chinuite de perfecțiune, armonii haotice, raționalizări ori interpretări deformate pe jumătate. Nici măcar o împăcare cu toate verbele la imperfect cărora încă încerci să le trăiești finalul. Alegerea unei realități nu tremură pe buzele răspunsului. Ea există înainte de aflarea întrebării care să-i pună la îndoială sensul. Realitatea respiră independent de ora la care tu te înduri să o observi și să-i atribui explicații încrucișate. E simplă. Niciodată prea mult, uneori prea puțin.

Trebuie doar să o lași să-ți cuprindă încheieturile și să-și muște singură coada.