Sau cine pe cine citește…

Citeşte, răsfoiește, aşa… citeşte mai departe, urmăreşte semnele astea, pe care le decodezi imediat, ți se coagulează cuvinte în minte, propoziţii, sens. Nici măcar nu mai observi literele, uite, deja e rândul următor, hai citeşte, nu te opri. Sau oprește-te, dacă n-ai chef. Chiar nu ești obligat să citești asta. Sau poate vrei să vezi despre ce-i vorba? Să vezi dacă merită? Încă mai citești? Ok, se vede că eşti curios, ce anume te va face (sau nu) să citeşti până la capăt. Desigur, poți abandona oricând, sunt atâtea de făcut, de văzut, de rezolvat… chiar așa, de ce ai citi mai departe? Ok, dacă mai citeşti, e bine, mă bucur, e chiar o onoare. Ori ai prea mult timp liber, ori ai așteptări de la acest text, ori te amuză experimentul. Ceva te ține, un magnetism umoristic probabil, mai ales că textul se descrie pe sine în timp real, se mai numește intertextualism, stai, stai, nu abandona… Acum e deja o lamentație, te rog, nu mă părăsi, citește-mă, nu-ți promit că va fi ok, dar dacă mă lași… Nu, nuuuuu!

În fine, dacă mai citeșști, îți mulțumesc. Deja e jalnic! Ce să mai fac, cu ce să te mai atrag? Dar nu vreau să te atrag cu nimic, scriu despre nimic, e un text de nimic… Nu, nici așa nu e ok. Să te subestimezi ostentativ, zgomotos, iarăși e o speculație ieftină.

Hm, dacă mai citeși, e ok! Merge. Pe parcurs, un text te poate preocupa din ce în ce mai mult, sau invers. Și atunci îl abandonezi. Nu prea există cale de mijloc, există cărțile preferate și cărțile uitate, abandonate, nenumăratele cărţi abandonate. Fie după zece minute, fie după două ore sau două zile, dar abandonate. Dar, dar, daaaaar…

Dar o carte abandonată nu e neapărat o carte proastă, ba poate fi o carte care va fi înțeleasă sau îndrăgită mult mai târziu, peste ani, poate peste secole. Nimeni nu știe cum funcționează acest filtru de selecție…

Și de unde ştim noi dacă nu tocmai cărţile ne abandonează şi nu noi pe ele. Citim un text, ca ăsta bunăoară, ne podidește sictirul și îl abandonăm! Gata! Adio!

Mai citiți? Incredibil. Ajunge, pe bune! Asta e… ce să mai zic, păi…

Citind căutăm ceva, deseori fără să știm ce anume. Probabil căutăm o ”rezolvare” a unor incertitudini, sau mai simplu, căutăm o uitare de sine. O simplă evadare, o micro-vacanță. Sau căutăm probleme grave, ca să mai realizăm odată cât de neînsemnate sunt problemele noastre. Asta e o formă cumva primitivă, să ne evaluăm calitatea vieții prin comparație.

Cărțile sunt spectrale, o carte citită de doi oameni diferiți deja nu mai e o carte, sunt  două cărți diferite fiindcă sunt doi oameni diferiți, două lumi și două mecanimse de înțelegere diferite, irepetabile, prin urmare, aceiași carte nu e aceiași niciodată.

Gata, pe moment. Continuăm zilele viitoare.