În iarna anului în care l-am cunoscut pe Titus, Dumnezeu se hotărâse să lase pe pământ vreo 5 luni de zăpada în compensație cu vara secetoasa ce ucisese în fiecare dintre noi orice răsad de imaginație. Începuse să ningă prin noiembrie, pe ascuns, discret și delicat, încât pentru mine aproape că ar fi trecut neobservat acest fenomen dacă nu mi-ar fi atras atenția o fetița de șapte ani cu care împărțeam într-o după amiaza o bancă din Ioanid. “– Ia uite…. ninge“. Câțiva fulgi ușori ca niște gânduri de vacanță valsau în “ascensiunea” lor către pământ.

O lună mai târziu, în dimineața de 3 decembrie, părăseam capitala luptând alături de automobilul meu verde cu o armată de nămeți și bucăți de șosea înghețată având ca destinație Predealul unde urma să-mi petrec timp de două luni fiecare weekend. Era o vreme în care drumul pe Valea Prahovei era încă destul de lejer vinerea, oferind ceea ce șoferi talentați numesc plăcerea condusului. Pe Titus l-am întâlnit întâia oară în seara acelei zile, pe pârtie. Stăteam la coadă la teleschiul cu nocturnă împreuna cu un amic cu care aranjam treburile ce aveau să mă campeze ceva vreme în orășelul cu trei pârtii și o gară ciudată. La un moment dat amicul a sărit ca ars din rând și a strigat ca și cum l-ar fi văzut pe Elvis: “Uite-l pe Titus!!! Tituuuuuus!“.
Împins de entuziasmul amicului, mi-am aruncat disperat privirea după personajul în cauză. Din deal, agale, călărind niște schiuri mici, tăiate parcă de un accident feroviar, am zărit un individ suplu, îmbrăcat într-un impecabil costum de schi din anii 70, ceea ce la începutul anilor 2000 părea foarte șic: pantaloni mulați cu genunchi umflați de rotocoale de burete și pulover de lână albastră cu un elan alb tricotat pe piept. Părul grizonat, lung, pieptănat pe spate în dulcele stil italian și culoarea ușor bronzată a tenului puteau lăsa ușor impresia că nu este român. Ceea ce mi-a atras în mod special atenția au fost detaliile, micile elemente așezate cu grijă de posesorul lor, anume pentru a povesti celor dispuși să-și cheltuie observația despre personalitatea sa: ochelari de soare Ray Ban vintage cu oglindă și piele de căprioara deasupra nasului, mânuși cu monogramă și fular Paul Smith aranjat grămadă la gât. Zâmbetul prezent mai tot timpul pe fața sa descoperea dinții albi și mari. În secunda în care ne-a salutat și s-a așezat lângă noi la coadă, alți șapte-opt indivizi din rând l-au salutat cordial. O clipă am avut gândul că Titus e vreun star de televiziune ce îmi scăpase atenției, sau poate vreun cântăreț celebru dintr-o nișă puțin cunoscută mie. Nu era nici una nici alta. Nu era nimic sau mai bine zis nimeni nu știa exact cu ce se ocupă. În fapt, nici nu m-a interesat niciodată acest aspect, de cate ori ne-am întâlnit, ocupațiile sale de bază erau relaxarea, petrecerile și mesele prelungite. Titus era un personaj pe care nu aveai cum să nu-l îndrăgești încă de la prima vedere: volubil, mereu cu glumele la el, amabil, prietenos, sfătos și mereu în centrul atenției celorlalți.

Am schiat împreună preț de un ceas și jumătate după care am hotărât să mergem împreună la masă la Cioplea, pe vremea aceea unul dintre locurile populate de toate personalitățile marcante aflate în vizită în micuțul orășel de munte. De la intrare, Titus a început să salute și să fie salutat de mai toată lumea de la mese, așa că așezarea lui la masă a durat aproape un sfert de ceas. A fost o seara lungă, cu discuții ample pe teme variate, cu sticle de vin mărșăluind în batalioane compacte către masa noastră cu cinci rânduri de mâncare și multe, foarte multe trabuce stinse în scrumieră. Ca un amfitrion perfect, Titus dădea tonul discuțiilor și glumelor, scotea din sertarul memoriilor sale povești picante cu doamne, domnișoare și domnițe mondene pe care le cunoscuse îndeaproape. În timp mi-am dat seama că, de fapt, acesta era subiectul său preferat, avea un fel de a vorbi despre femei ce făcea ca audiența să cadă într-o liniște totală. Discursul său pe acesta temă era atât de pasional, de voluptos, de plin de detalii, încât aveai senzația că te uiți la un film. Fiind mult mai tânăr în acele timpuri, îmi păreau poveștile lui absolut senzaționale astfel încât ajunsesem mai târziu să le repovestesc prietenilor mei pe la șprițuri. În clipa în care lumina difuză a unui soare ascuns după norii de zăpadă a răzbătut peste pădurile albe, am ieșit cu toții din locantă în acordurile unui lăutar beat pe care îl purtam după noi ca pe un trofeu al unei nopți pline. Deși tot mecanismul meu anatomic, îmbibat de alcool și tabac, mă trimitea către pat, mintea excitata de savoarea nopții petrecute nu-mi dădea defel o stare de oboseala, astfel încât în momentul în care Titus a propus să mergem să schiem în spatele ratruck-ului ce bătătorea zăpada dimineții, nu am ezitat deloc să fac întocmai. Gerul tăios al primelor ore și efortul fizic ne-au mai limpezit mințile iar pe la ora 10 de dimineață luam micul dejun într-o cabană de la capătul pârtiei, după vreo două ore de schiat intensiv. Ouă ochiuri, brânza în coajă de copac, bacon prăjit, două croissante, jumătate de pachet de unt și aproape un borcan de dulceață întinsă pe felii colosale de pâine cu cartofi – cam așa arăta micul dejun a la Titus pe care începusem să-l invidiez sincer pentru silueta sa ireproșabilă păstrată în condiții calorice ridicate. Pe la prânz am reușit să ajung în cele din urmă în pat și am căzut precum un roboțel scos brusc din priză. M-am adâncit într-un somn adânc în care visezi că visezi spunându-ți că de fapt ești treaz, genul acela de somn care te aspiră către inima saltelei și te învârte ca și cum ai fi prins în vârtejul Dunării la coturi. Nu știu ce visam… cert este ca la un moment dat am văzut o ușa în care cineva bătea cu pumnul. M-am apropiat de ea și am deschis-o. Nu era nimeni dar bătaia continua să se audă. “Probabil chiar bate cineva“, mi-am spus în vis și atunci am deschis un ochi. Chiar bătea cineva. Era Titus. “Hai tinere că trece nemurirea pe lângă noi”. Primul lucru care mi-a străbătut mintea a fost că omul e nebun, după care instantaneu m-am gândit că se droghează cu cine știe ce prafuri de sinteză capabile să îi pompeze sânge în creier și energie în mușchi. M-am dezmeticit cu greu, am întrebat cât e ceasul, în speranța că poate trecuse o zi și o noapte. “Patru ore de somn înseamnă patru ore pierdute din viață“. A intrat în cameră, și-a aprins tacticos cu un chibrit  o țigară după care s-a așezat pe marginea patului, m-a privit adânc în ochi si mi-a spus: „exista suficient timp pentru somn pe lumea cealaltă, pe lumea asta în schimb nu avem timp suficient nici pentru a ne îndrăgosti cu adevărat de viață… așa că pune ceva gros pe tine… costumul de schi”. M-am îmbrăcat împleticit în timp ce toată ființa mea urla după un strop de cofeina. Când am ieșit din hotel am găsit două snow mobil-uri încărcate de sticle de băutură. M-am luat după Titus pe străduțele Predealului până când acestea s-au transformat în drum forestier iar mai apoi drumul forestier în drum inventat de șenilele snow mobil-ului prin pădure. Adrenalina vitezei și a cărării necunoscute nășteau în mine un profund sentiment de bucurie nemărginită, de libertate, de viață. În scurt timp, zgârcitul soare al iernii a dispărut complet iar pădurea a devenit un loc fantomatic, dezvăluind în farurile ezitante ale mașinăriilor ce ne purtau forme ciudate și înfricoșătoare. După vreo jumătate de oră de orbecăit prin pădure Titus s-a oprit, a descălecat de pe calul mecanic, a deschis o sticla de vodcă, a luat o gură zdravănă, după care mi-a spus râzând: „Cred ca ne-am rătăcit”. L-am întrebat mirat încotro mergeam totuși. „Spre cina cea de taină”, mi-a răspuns la fel de calm, ca și cum am fi fost în mijlocul civilizației. Mi-a întins sticla de vodcă apoi a concluzionat: „O luăm spre vârf, trebuie să ieșim la liman, doar nu vrem să devenim știre de ora 5”. Într-un straniu mod nu simțeam niciun fel de panică, mai mult chiar, aveam un puternic sentiment că e o chestiune cu rezolvare simplă. După încă douăzeci de minute de mișcare browniană în întunericul pădurii am zărit luminile unei cabane ce-i străjuia liziera. Am oprit în fața acelei clădiri cu o superbă arhitectură interbelică, motoarele au amuțit, iar din pereții groși am auzit râsete și muzică. Titus a deschis ușa și o gașcă imensă de oameni a năvălit la propriu pe el pentru a-l îmbrățișa. Titus, precum un președinte american, îi saluta pe toți și le spunea pe nume introducându-mă cu apelativul: “prietenul meu”.

Nu am înțeles nici atunci și nici mai târziu de unde erau toți oamenii aceia, ce îi strângea acolo, cum ajunseseră și mai ales de unde îl cunoșteau pe Titus. Pe mulți dintre ei îi reperam după figura din revistele mondene, pe alții nu îi văzusem și nici nu i-am mai văzut după aceea în viața mea, era o adunătură cu un spirit de petrecere extraordinar și cu o sănătate incredibilă, căci altfel nu s-ar putea explica cele doua nopți și o zi de petrecere continuă. Intrat în vârtejul energiilor lor, am plutit mai bine de 40 de ore într-o uluitoare stare de distracție alimentată de băutură, cafea și țigări, într-o lume atât de nefirească și stranie. Titus dispărea din când în când prin camerele de sus, însoțit de una sau mai multe apariții feminine uluitoare, după care se întorcea ușor șifonat dar cu zâmbetul larg, ca și cum ar fi fost pictat pentru eternitate. Din când în când îmi făcea cu ochiul sau mă bătea amical pe spate. La finalul monstruosului maraton, în momentul în care cu greu m-am urcat într-un Jeep ce avea să mă ducă înapoi la hotel, Titus a apărut cu o bere proaspăt desfăcuta în mână, s-a postat în fața ușii automobilului, m-a privit cu o atenție incredibilă pentru ora aceea, aproape că m-a studiat în detaliu și a concluzionat: „Trăiești…, deci ești de-al meu. Mergi și dormi, eu mai am ceva treabă și ne vedem mai încolo”. Chestiunea cu „mai încolo” m-a speriat, drept pentru care în momentul în care am ajuns în pat m-am aruncat cu disperarea însetatului în oaza patului, cu dorința puternica de a folosi fiecare minut de somn până când iminența bătăilor lui Titus în ușă mă va trezi din nou.

Au trecut mai bine de 17 ani de atunci. Nu l-am mai văzut pe Titus și nici n-am mai auzit nimic despre el. De câte ori m-am întâlnit în acest timp cu câte un coleg de echipaj din vremea aceea, am mai întrebat de straniul personaj. Nimeni nu mai știa nimic. Toți ridicau mirați din umeri. Ieri la stop la Romană, lângă mine, într-un Ford albastru, l-am văzut. Neschimbat. L-am salutat aproape mecanic. A dat geamul jos și mi-a strigat din mers “Tinere, trebuie să facem un șpriț, caută-mă“.

Și a dispărut pe Magheru. Eu am continuat pe Dacia.