La ora asta, Roma are 10 nominalizări la Oscar, după ce a fost premiat la Veneția și prin multe alte locuri, ceea ce nu mă împiedică să am rezerve în privința filmului. Regizorul mexican susține într-un interviu că a vrut trei lucruri cu acest film: să facă o poveste despre bona pe care a avut-o în copilărie (Cleo, în film), să construiască povestea din memorie și să filmeze alb-negru.

Recursul la memorie în cinema e o temă frecventă. De cele mai multe ori însă, proiecția amintirilor în film este distorsionată de distanța în timp și încărcată de simboluri care s-au așezat peste informația stocată în memoria afectivă. Nu și la Cuarón. El și-a dorit o recuperare obiectivă a memoriei. Și-a permis luxul de a recrea în detaliu strada pe care a copilărit, a apelat la multe trucuri, inclusiv acest – deloc necesar, aș zice eu – alb-negru. E ca și cum ți-ai aminti copilăria fără să ți-o asumi. Distanța pe care Cuarón o păstrează față de personaje – fie că e vorba de bonă, fie că e vorba despre membrii familiei inspirate de propria sa familie- suprimă emoția. E o distanță pe care Cuarón o păstrează chiar din unghiurile de filmare, în condițiile în care și-a făcut singur imaginea. Planul secvență din final, de la malul mării, arată clar încercarea regizorului mexican de a-și privi obiectiv copilăria. Pe de altă parte, filmul e (și) despre el: cadrele care evocă scene din Gravity spun clar acest lucru. Din contradicția asta se naște firesc întrebarea: putem fi obiectivi când săpăm în propria noastră memorie afectivă?

Mie Roma îmi pare o trădare a memoriei. Nu poți să te apropii cu răceala documentaristului de propriile tale amintiri. Cum se poate naște în condițiile astea emoția pe care și-a dorit-o Cuarón în Roma?

Rămâne să vedeți filmul.

PS: și, indiferent dacă Roma vă convinge sau nu, n-ar fi rău să vă uitați – nu-i doar o coincidență de nume aici – la un alt tip de cinema în care se face recurs la memorie: Roma lui Fellini.