La începutul săptămânii am lansat ce-a de-a patra temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Când ai fost omul potrivit la momentul potrivit?

Concursul se încheie duminică, 12 august, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 13 august. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Textul de mai jos este unul din textele finaliste.

***

Am fost acolo când s-a născut fata mea. Dacă nu aș fi fost acolo ce ar fi făcut, mititica? Cine ar fi întrebat-o pe doamna doctor dacă copilul e bine, dacă are două mâini și două picioare ca tot omul? Cine i-ar fi dat primul pupic și ar fi admirat-o ca și cum ar fost cel mai de preț lucru de pe pământ așa acoperită de o mâzgă albă și de sânge cum era ea, mititica? Dacă nu aș fi fost acolo, cui nu i-ar fi păsat că îi umblă cineva cu mâna în interiorul corpului pentru a scoate resturile și placenta, cine ar fi fost neîncăpător de fericită de faptul că ea e bine? Doamne, cine ar fi asteptat-o în salon, pe ea care era o simplă maimuțică care voia doar să se cațere la sânul mamei pentru că lumea, așa cum o cunoscuse până atunci, se terminase și avea nevoie de alinare? Cine ar fi stat toată noaptea să o asculte cum respiră după o altă zi și o altă noapte nedormite? Cine, după atâta oboseală și din cauza medicamentelor, ar fi fost aproape de epuizare încât i-ar fi uitat pe moment numele? Cine i-ar fi numărat punctele albe de pe față care semănau mult prea bine cu un cer plin de stele? Cine s-ar fi minunat constant de perfecțiunea ei și ar fi văzut-o așa cum fiecare bebeluș merită să fie văzut, ca pe o mică operă de artă?

Din fericire, am fost acolo. Nu aș fi vrut să fiu nicăieri în altă parte nici când, după operație, orice mișcare mă săgeta exact ca pe Mica Sirenă după ce făcuse pactul cu vrăjitoarea. Fiecare râset durea, dar am râs cu ea și de ea. Fiecare pas mă înjunghia, dar l-am făcut pentru a o putea ajuta pe ea. Fiecare ridicare din pat era un chin, dar m-am ridicat pentru a ajunge la ea. Nimic nu se câștigă fără sacrificiu și am primit lecția asta într-o sticluță cu dop pe care mi-a întins-o ea după ce o protejase atâta timp în lichidul amniotic. Abia aștept să înceapă să vorbească ca să o pot întreba de unde a primit acest mesaj, căci tare bine mi-a prins.

Tot alături de ea sper să fiu ori de câte ori va vrea să încerce ceva nou și se va uita în spate căutând o privire care să o încurajeze. ”Du-te, poți!”, îi va spune privirea mea. Și ea va înțelege imediat pentru că pe noi încă ne leagă acel cordon ombilical pe care medicii cred că l-au tăiat, dar care doar a trecut într-o altă stare, a devenit invizibil pentru ceilalți. E un cordon elastic care se lungește pe măsură ce ea crește și se duce tot mai departe, e un cordon care poate să facă înconjurul pământului și tot să nu se termine. E un cordon care nu o va trage înapoi, dar o va ajuta de fiecare dată să ajungă acasă atunci când simte că s-a rătăcit. E acel mijloc prin care îi voi transmite întotdeauna încrederea că aparține de undeva. Și e cordonul care ne va reaminti întotdeauna că eu am fost acolo atunci când ea a venit pe lume, omul potrivit la locul potrivit.