La începutul săptămânii, am lansat cel de-al doilea episod al primului sezon Vocea Ascultătorului. V-am invitat pe voi, cei din Grupul Consumatorilor de Radio Guerrilla, să ne trimiteți texte. Pe o temă. Și v-am recepționat, citit, apreciat, publicat și chiar premiat creativitatea și inițiativa. Și cum orice poveste frumoasă de pen-friendship, cu tot cu șansă de câștig, trebuie să continue, v-am invitat la începutul săptămânii ăsteia să participați în continuare la demersul Radio Guerrilla de a face citită vocea voastră.
Așadar și prin continuitate, pentru că ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri, am fost curioși să aflăm de la voi în ce relație vă (mai) aflați cu România. Ce vă place la România, ce nu vă place? – aceasta-i întrebarea.
Concursul se încheie duminică, 1 aprilie, ora 14, și asta nu-i o glumă. Iar marele cîștigător al premiului de 100 de euro va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 2 aprilie.
Sebi Răducu ne-a scris, și bine a făcut.
***
“Viața este un șir de evenimente care nu pot fi plăcute sau neplăcute. Sunt ceea ce sunt. Cam așa și România. Este exact ca o adolescentă mereu însărcinată. De ce? Pentru că nu știe exact care sunt părinții și are mereu crize de identitate. Pentru că nu știe să-și aleagă partenerii și de obicei rămâne mereu trădată și naivă în aparentele bune intenții ale noilor parteneri. Nu trebuie condamnată sau compătimită. Trebuie înțeleasă pentru că nu are de ales între a-și place sau displace destinul, pe care și l-a hotărât ea sau l-au decis alții pentru ea.
La prima vedere poate suna ca o melodramă indiană sau telenovelă latină, dar oare o fată mereu însărcinată are timp să devină frustrată când are atâtea năpaste pe capul ei? Anumiți scamatori verbali ar zice că dacă România e identificată cu o femeie este din start un raționament stângist. Mulți au traume personale, dar trauma colectivă se poate asemăna cu a unei femei care simte trecerea timpului, neputincioasă la resemnarea cu realitățile cinice ale altora (cum ar fi fost dacă… – eternul regret).
Îmi pare rău pentru România pentru că e o adolescentă superbă, care își întinde mereu pletele spre ozonul de munte și privirea spre briza de mare, dar între aceste momente de oftat și de respiro proverbial, mii de furnici demente încearcă să-și justifice propria misiune și propriul țel cu care ar putea-o ajuta. Sunt mulți prădători care vor să-i fure inocența și o fac, pentru că se simt justificați să o facă.
Dar România trebuie să suporte, să-și piardă inocența și să o păstreze ca să-și mențină echilibrul existențial. Practic să fie și adult și copil, ca să fie sigur că e un întreg greu de spart. O mamă a necesității, a nevoii – nu a voii. O mamă care nu are timp să-și odihnească ochii, dar este obligată să nu fie obosită. Din păcate, atât copilul, cât și adultul sunt resemnați la o viață deja condamnată la frustrări, regrete și abuzuri.
Ea trebuie să existe, la fel ca și românii însiși.”
