La începutul săptămânii am lansat cea de-a șaptea temă a celui de-al șaselea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Ești pe Lună. Te uiți la Pământ. La ce te gândești?
Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 13 mai.
Textul de mai jos este unul dintre textele finaliste.
***
Sunt pe lună și privesc spre Pământ!
În jurul meu totul e gri, deși uneori când mă plictisesc îmi place să adaug nuanțe de verde, poate și puțin roz. E frumos aici, pe lună, dar mă cam plictisesc de una singură. Noroc de oamenii invizibili care îmi mai șoptesc din când în când și mă mai distrează. Uneori aud o voce specială care îmi citește povești, știe cât de mult îmi plac.
Încercă să îmi vorbească, îmi spune mereu că trebuie să mă întorc și că mai avem o viață întreagă la dispoziție să ne bucurăm unul de altul, îmi spune că îi e dor de mine și că nu a apucat să se sature de viața în doi. Pot sa aud cum ii curge o lacrimă pe obraz, deși nu plânge în hohote. Îi răspund de fiecare dată dar nu mă aude, știu că nu mă aude.
Sunt pe lună de cinci zile, știu pentru că în fiecare dimineață mă vizitează o voce necunoscută care mă anunță în ce zi suntem. E frumos aici, e liniște iar mie îmi place liniștea. Când am chef, mai arunc câte o privire spre Pământ. Mă cuprinde nostalgia, mă îmbrățișează și refuză să îmi dea drumul, la fel ca luna. Toți cei dragi mie sunt acolo, pe Pământ, nu pot să îi văd, doar ii aud. Îmi e cumplit de dor de ei. Poate că într-o zi o să mă întorc. Ei speră că nu am plecat de tot, și eu sper la fel!
Am aflat de la vocile invizibile că am ajuns aici în urma unui accident. Judecând după locul în care mă aflu, nu cred că e așa de rău, chiar dacă ele presupun contrariul. Cred că am ajuns să le divinizez pentru că nu rezist o zi fără ele. Vin de undeva din neant și se propulsează în timpanele mele, dar nu într-un mod brutal. Ele sunt line și pline de căldură. Exact ce îmi trebuie acum, când sunt în spațiul ăsta care pare rece. Eu nu simt nimic dar pare rece!
Stau și mă gândesc, altceva de făcut oricum nu am, cât de puțin am apreciat viața mea pe Pământ până să o pierd. Aveam atâția oameni pe lângă care am trecut fără să vreau măcar să îi cunosc, am judecat de atâtea ori fără să mă intereseze o altă perspectivă, am urât, am înjurat, am scuipat și am batjocorit, am trăit ca un parazit și am știut doar să mă plâng. Nu am știut să lupt, nu am știut să mă implic, pur și simplu nu m-a interesat. Ar trebui să mă gândesc și la toți cei pe care i-am rănit, ar trebui să mă gândesc și la Pământul pe care îl deplâng acum, dar pe care l-am umplut de gunoaie până acum câteva zile în urmă. Și eu la fel ca restul populației. E clar că nu știm să apreciem lucrurile pe care le avem. Deși ideea asta e imprimată în creierul nostru, nu conștientizăm decât atunci când ni se întâmplă, sau poate nici atunci. Sper ca atunci când o să mă trezesc, să mă trezesc de tot.
Până una, alta, liniștea care mă amenință din toate părțile e bună. Mă ajută să gândesc, de aici văd lucruri care pe Pământ nu reușeam să le văd. Am înțeles că imaginea de ansamblu e la fel de importantă ca detaliile care o construiesc.
Sunt pe lună și privesc spre Pământ, cred că e timpul să mă întorc. Așa că mă ridic, mă scutur de praf și de sclipici, merg pe marginea lunii, fac un pas mare și mă trezesc!
