Despre Sicilia poți avea o părere foarte diferită în funcție de experiențe și zonele vizitate; probabil că și Bucureștiul e văzut la fel de către străini: unii mai norocoși au parte de un ghid bun care să le facă o selecție, alții poate chiar au norocul să experimenteze viața localnicilor împreună cu ei, după cum detui au avut ghinion să interacționeze cu persoane sau cârciumi nu prea bine intenționate. Pe cont propriu orașul Catania poate părea destul de periculos, însă experiența de zilele trecute a fost, din fericire, la superlativ.

În acest ultim wine trip la care am participat a fost vorba despre Etna și am avut privilegiul de a fi ghidat de un siciliano vero, din Siracusa, ce vorbește româna destul de bine și chiar predă meseria de sommelier în cadrul Zosimo Academy. Sunt recunoscător pentru această tură în care am fost primiți cu căldură de proprietarii cramelor care și-au deschis sufletele și sticlele de vin din colecție pentru noi. Sunt experiențe în viață care trebuie trăite nemijlocit, nu prin poveștile altora, iar aceste vizite în viile si cramele unor pasionați ce tind zilnic spre excelență pot fi considerate memorabile, precum finalele de Champions League sau cursele de Formula 1 sau un spectacol cu Angela Gheorghiu interpretând-o pe Norma pe scena Metropolitan Opera din New York. By the way, Vincenzo Bellini (autorul operei Norma) s-a născut în Catania, clădirea operei în stil baroc sicilian purtându-i numele.

Așadar, un big thanks lui Carmello Sgandura, profu’ de vin ce și-a răpit 4 zile din timpul personal pentru a ne fi alături minut cu minut; ne-a fost și facilitator și translator, chiar și șofer J; iar noaptea când ieșeam, ne prezenta Catania așa cum nu prea o poți vedea ca turist ce se îngijește mai mult de siguranță decât de experimentarea vieții localnicilor. Deși ar trebui să mă rezum la vin, nu pot să nu menționez bisteca ”fiorentina’’ din carne de cal savurată la miezul nopții printre sutele de localnici ce umpleau terasele; unii frigeau steak-urile de cal chiar pe stradă și nu erau puține locurile din care ieșea fum de grătare (se pare că e un obicei pe care îl poți întâlni și pe la noi prin Pantelimon). Deși am fost reticent, garantez că dacă treceți peste șocul cultural veți prefera carnea de cal chiar și unui steak bun de vita.

Sicilia nu e o simplă insulă; pe lângă că e cea mai mare insulă din Mediterana e și locul în care se află cel mai mare vulcan activ din Europa. Sicilienilor le place să spună că trăiesc pe un continent de sine stătător pentru ca au la dispoziție toate formele de relief ce le conferă microclimate diverse unde pot cultiva o multitudine de fructe și legume delicioase.

Etna

în dialect sicilian i se spune Idda iar catanezii îi spun Muntagna; ei venerează pur și simplu acest vulcan, pe care îl consideră de gen feminin pentru că deși pârjolește uneori împrejurimile, este dătător de viață; noile terenuri formate din lava răcită sunt fertile dar mereu diferite ca și compoziție în funcție de compoziția chimică și dau o puternică personalitate culturilor de portocal, lămâi, fistic, alun și nu în ultimul rând, de viță de vie.

Plecasem cu ceva idei despre Etna, adică băusem până atunci câteva vinuri și știam că sunt bune, dar ce s-a întâmplat acolo a fost mind blowing. Unele vinuri degustate au fost ireal de bune și cu atât mai uimitor de trecute cu vederea la nivel mondial. Pentru că sunt apreciate momentan doar de cunoscători, prețurile stau în limite super decente, dar pun pariu că în 10-20 de ani vor deveni prohibitive, la fel cu cele din marile regiuni ale Franței și Italiei. Sunt vinuri de terroir pur (adica le poți ghici originea chiar și în stare de ebrietate, legat la ochi într-o cameră cu parfum ambiental J). Dar mai presus de orice, sunt foarte limitate, și asta nu din dorința producătorului de a crea plus valoare prin scarcity ci pur și simplu pentru că sunt doar 1100 de hectare pe Etna și mai multe nu prea au de unde să mai apară (eventual în detrimentul culturilor de portocale roșii, dar și acelea se vând destul de bine). Pentru cine are bani de investit, vinurile de pe Etna sunt un pariu sigur.

Mă entuziasmez peste măsură când descopăr regiuni / țări ce-și păstrează acea legacy și nu renunță la soiurile și stilurile tradiționale de vinificație în detrimentul celor la moda (nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi cramele conduse de un AI – ar înlocui toate plantațiile cu cabernet si chardonnay, că asta se cere). Îmi place Grecia cu Xinomavro, Assyrtiko, Mavrotragano și multe alte soiuri numai de ei știute, la fel Portugalia cu Touriga Nacional, Tinta Roriz, Trincadeira, Loureiro șamd. Însă Italia survolează de departe plutonul țărilor ce își promovează soiurile locale, poate și pentru că este țara cu cele mai multe 🙂 , în jur de 500 !!

Deși Sicilia este renumita pentru Nero D’Avola, doar în arealul muntelui Etna se pot găsi niște vinuri minunate din Carricante (soi alb) și Nerello Mascalese (soi roșu). Despre Carricante Etna DOC se spune că are potențialul unui Chablis și pot confirma că m-a cucerit pe loc și am cumpărat câteva sticle și pentru acasă. Nerello Mascalese, care s-ar putea traduce ca Negru de Drăgășani dacă ar fi oltenesc, dar e un Negru din satul Mascali de la poalele vulcanului, se poate alinia fără frică într-o competiție cu cele mai rafinate vinuri roșii din categoria Pinot Noir sau Barolo (și aș mai adăuga eu și Xinomavro, deși încă nu e consacrat la nivel mondial). Ca să scrie pe etichete Etna DOC, producătorii trebuie sa folosească majoritar aceste doua soiuri, la care mai pot adăuga câteva procente din celelalte soiuri locale: Catarratto, Inzolia, Zibbibo.

Și pentru că sunt un visător, m-am mai entuziasmat și la auzul istoriei recente a atingerii excelenței în zona Etna. Până în anii 2000, în Sicilia se producea vin mult și de calitate medie pentru cramele din restul Italiei. Însă prin 2002-2003 au început sa vina pe Etna oenologi renumiți sau diverși pasionați de vin din Italia și de prin alte țări cu gândul să testeze potențialul strugurilor crescuți pe sol vulcanic. După o muncă asidua au identificat 133 de micro parcele în sudul, estul și nordul muntelui pe care le-au numit contrade, toate situate la altitudini între 550 și 1000 metri, fiecare având terroir unic dat de sol, altitudine, înclinația pantei, expoziție față de soare și chiar vârsta viei (unele vii fiind foarte vechi) și le-au și denumit pe fiecare în parte, aducându-le practic, la nivelul unui CRU de Etna. Unul dintre acești pionieri a fost Andrea Franchetti, proprietarul Tenuta di Trinoro din Toscana, ce a pus bazele cramei ce avea să se numească Passopisciaro. Aveam să descopăr vinurile unui pionier, ale unui temerar și învingător în același timp, pentru că a venit din Italia (ceea ce pentru sicilieni este echivalentul unui străin, nu de alta dar timp de 700 de ani, până în 1816, Regatul Siciliei nu avea nicio treaba cu Genova sau Veneția, mai degrabă cu Rolo Vikingul ce a ajuns până la Mediterana după ce a cucerit insula britanică și coasta de nord vest a Franței) și a urmat o filozofie proprie, cultivând soiuri specifice altor regiuni italiene, cum ar fi Cesanese d’Affile, sau soiuri internaționale – Chardonnay sau Petit Verdot din care a reușit să scoată vinuri amețitor de bune (iar prețul este pe măsură – 140 de euro pentru o singură butelie ce îi poartă numele). Însă după ani, valoarea unei sticle se pare că a ajuns la 1500 de euro, conform spuselor unui colecționar ce ne-a dat voie să ne pozam cu vinul lui Franchetti din recolta anului 2003.

Avem posibilitatea de a cumpăra în România o singură eticheta din portofoliul acestei crame: chiar vinul ce poartă numele creatorului, Franchetti; de ce nu găsim și superbul Chardonnay, sau măcar una dintre contradele analizate și identificate cu atât de multa pasiune de Franchetti? You tell me! Poate dacă am reuși să ne desprindem de obiceiul de a bea același tip de vin, doar pentru că ne place și ne temem să încercăm ceva nou, importatorii ar prinde curaj și ar aduce mai multe etichete, cât mai diverse. Observ însă că această superbitate de vin nu beneficiază de atenția cuvenită, de vreme ce sunt încă la vânzare 7 recolte diferite (nici nu vreau să mă gândesc ce verticală ar ieși cu ele !!!).

Pentru că ne-am întins cam mult la vorbă cu Jessica, sommelierul cramei, ne-a prins seara când am ajuns la cea de-a doua cramă din nordul Etnei, Azienda Agricola Destro Vini. Ne-a întâmpinat Antonio, un domn la vreo 60 de ani ce și-a urmat visul și după o carieră în alt domeniu s-a dedicat viticulturii. Deși a contractat serviciile unui consultant oenolog, remarcabil găsesc faptul că se ocupa singur de îngrijirea viței de vie și de vinificație. Culege manual, face pre macerație la rece, apelează la o metoda inovatoare de fermentare cu boabe întregi prin care reușește să controleze intensitatea culorii și a limpidității mustului, practic controlează maniacal toate etapele astfel încât vinul lui să fie inconfundabil. Și ce a ieșit din mâna lui, oh boy! Spumante ce au petrecut mai mult sau mai puțin în sticlă pentru a doua fermentare, apoi vinul de un galben strălucitor ce aduce soarele Siciliei în pahar (bineînțeles, din soiul Carricante, care s-ar traduce ’’ciorchine încărcat’’), dar și un roșu superb din deja consacratul Nerello Mascalese, anul 2007!!! Exact; pentru a ne impresiona, Antonio a deschis un 2015 dar și un 2007 ca să descoperim potențialul fantastic de maturare al acestui vin, precum marile vinuri din mult mai cunoscutul Piedmont.

Spumantul e realizat tot din Nerello Mascalese, vinificat în alb sau rose, lăsat la a doua fermentare între 24 și 60 de luni. Numele Saxanigra e luat de la o piatră vulcanică ce scoate miros de sulf dacă e scăpărată una de alta. Am avut privilegiul de a gusta dintr-o Saxanigra ținută 60 de luni pe drojdie și apoi încă 60 de luni în sticlă. Când mă gândesc că așa ceva costa 30 de euro și în România de banii aceia primești un amărât de numaiziccămăialaochicineva ori zici că viața e nedreaptă ori am fost extrem de norocos; și pentru experiența asta sunt recunoscător. Așa cum zicea și profu’ de vin, ca oenolog / proprietar de cramă trebuie să te decizi: ori faci vin, ori faci marketing!. Iar Antonio face un vin mare, pentru care, din păcate, nu mai are și resurse de promovare. Practic nu veți auzi de această crama prea curând, pentru că sticlele sunt extrem de limitate și pleacă direct în SUA, Japonia sau Germania, și mai ales nu se vor investi prea curând bani în promovare sau branding. Cum ar veni, nu vine produsul la noi ci noi trebuie să mergem spre el; din păcate am cam pierdut aceasta deprindere, fiind asaltați zilnic de miliarde de ’’comunicări smart / quality’’ din partea brandurilor.

Zona de sud a Etnei ne-a rezervat o micro vinificație; mai exact am urcat pe pantele vulcanului (înclinate la mai bine de 45%) și am făcut o degustare chiar în via unde Seby Constanzo practică o viticultură eroică în lipsa posibilității folosirii oricărui utilaj. Toate viile sale se află între 700 m și 900 m altitudine în zona Trecastani, cu pantele orientate perfect spre sud, și deși pe timpul verii temperaturile depășesc 40-45 grade Celsius, diferențele de aproape 25 grade între zi și noapte (excursii termice, cum le numesc italienii) ajută strugurii să acumuleze lent zaharuri și să-și mențină aciditatea. Practic, coacerea se realizează cu o lună mai târziu față de viile din alte părți ale insulei; pe când în Avola sau Agrigento culesul viilor are loc la sfârșitul lunii august, viile de pe vulcan se culeg târziu în septembrie, uneori chiar și în octombrie, în funcție de condițiile meteo și de decizia fiecărui oenolog. Seby ne-a prezentat câteva versiuni de Carricante de pe diverse contrade și bineînțeles, realizările lui în materie de Nerello Mascalese. Seara, la restaurant, ne-a însoțit la cină cu două dintre spumantele lui realizate prin metoda champenoise, ce ne-au impresionat cu aromele de sanguinella (arancia rossa) specifică vulcanului. Mi-au plăcut trimiterile mitologice ale numelui cramei lui Seby – Cantina di Nessuno. Dacă vă mai amintiți de povestea lui Ulise (sau Odisseus, cum îl numesc grecii), când a ajuns cu echipajul lui pe insula ciclopului Polifem a reușit să scape doar după ce l-a orbit pe acesta iar când a fost întrebat de ciclop cine e acela care l-a lăsat fără vedere, a spus: Nimeni. Sicilia era nu doar căminul ciclopului, ci și teatrul unei alte încercări la care a fost supus pribeagul Ulise, trecerea de monștrii Scila și Caribda, în fapt strâmtoarea Messina, atât de îngusta încât apele formează vârtejuri periculoase.

Următoarea oprire a fost în afara Etnei, la o masseria elegantă aflată în mijlocul unor livezi de portocali și vițe de vie – Tenuta Incarozza. Cum norocul ținea cu noi și culesul portocalelor urma să aibă loc fix peste o săptămâna, am mâncat câteva fructe culese direct din pomi, cu tot cu coaja plină de uleiuri aromatice atât de intense că mi-a luat cel puțin o oră să-mi resetez papilele pentru degustarea de vinuri ce a urmat. Acolo am fost iarăși vrăjit de Carricante, de galbenul lui luminos și am observat diferența de terroir, crama fiind la câțiva km sud de vulcan: strugurii sunt mai copți, vinul este mai parfumat, corpul mai plin. O lecție buna de terroir.

În ultima zi ne-am întors pe versantul nordic al vulcanului pentru o lecție de viticultură de la maestrul Rocco Trefileti, un vigneron ce își împarte timpul între meseria de inspector la Centrul de Cercetare Viticola din Acireale și pasiunea de a face vin. Ne-a explicat cu răbdare și pasiune de ce tăierile în vie, atât cele din timpul iernii cât și cele în verde, ce se fac vara, au un rol crucial în obținerea de struguri sănătoși, feriți de boli, și mai ales ajunși la maturitate fenolică. Practic din strugurii lui, vinul iese bun și fără prea multă știință. Ca dovadă, produce singur vinul, secondat doar de un român din Botoșani dedicat și el întru totul acestei arte. Vinurile au fost toate superbe, pe lângă cele două soiuri specifice vulcanului apărând în peisaj și un Syrah surprinzător în arome, nu foarte tipic, având însă aceeași culoare închisă violacee și structura elegantă specifică soiului. Pe lângă Carricante (foarte bun, deja nu mai are rost să mai menționez), Aitala, crama lui Rocco produce Nerello Mascalese încă de la începutul poveștii frumoase numită Etna (2002-2003). Și ca să ne simțim că suntem cu adevărat în grația zeilor, Rocco s-a decis să ne ofere spre degustare doua vintage-uri vechi (2005 și 2007) ale Etna Rosso pentru a vedea cum îmbătrânește acest vin și ce potențial frumos de maturare a rămas încă nedescoperit de mainstream. Culoarea de Barolo vechi spune totul.

Aș fi luat și pentru acasă, dar nu prea mai erau multe sticle disponibile din anii anteriori. Rocco a avut și o propunere de la un importator din Copenhaga de a-i cumpăra toată producția, dar a gândit că e mai bine să împartă bucuria acestui vin cu mai multă lume, și zic eu că a ales corect, deși 99% dintre noi probabil ar fi făcut acestă mișcare (echivalentul unui ’’exit’’ în businessurile moderne); probabil ca unui startup în tehnologie îi lipsește acel suflet și legătura cu pământul pe care o conferă creșterea viței de vie și producerea vinului.

M-am lungit cu articolul, știu, dar nici măcar nu am menționat stridiile cu pește crud servite la mic dejun în piața de pește din Catania și multe alte detalii ce fac din această tură oenologica în Sicilia un must try.