Nouă ne plac micii. Micii mari. Marii mari, nu. Că nu-s ai noștri. Și ăștia mari sunt aroganţi. Și bogaţi. Sindromul “Noi ţinem numai cu echipele mici și sărace” este unul dintre constantele statistice ale românismului. Trăim într-o ţară în care ne bucurăm la arestarea oricui altcuiva și ne bucurăm când ies din joc echipele mari de la Campionatul Mondial. Asta ne mai alină frustrările de ţară mică și necalificată nici la fotbal, nici la vizele Schengen sau cele ale SUA.
Pe rând, ne-am bucurat la plecarea Argentinei și am juisat ca la 23 august la ieșirea Germaniei din schemă. Întrebând în stânga și-n dreapta conaţionalii, cei mai mulţi erau tentaţi să strige Jos Messi sau Jos Ronaldo. Și dorinţa li s-a indeplinit. Au ratat însă o bucurie asemănătoare, când Pickford a apărat un penalty și a calificat Anglia în detrimentul Columbiei. Și pe Columbia și pe Anglia le-am bătut în grupe la CM ’98. Dar acum sunt sigur că românii au ţinut cu Medelinii. Singura excepţie o face Brazilia în mentalul colectiv. Brazilienii seamănă cu noi. Sunt faveliști, iar noi manelișți.
Ei sunt artiști. Ca noi.
Sunt curios cum am fi reacţionat dacă juca o echipă mică, de-aici, din Balcani, cu SUA. Se știe că noi ne comportăm și gândim ca al 51-lea stat american, dar avem și o mică solidaritate cu levanţii, gen Bulgaria, Serbia sau Croaţia.
Eu ţin cu Croaţia la acest Campionat Mondial. Și cu Brazilia. Că sunt luptători și artiști. Voi cu cine mai ţineţi!? Și, mai ales, de ce.
Am tinut cu Brazilia si nu mi-a mai ramas acum nimic altceva de facut decat sa sper ca finala nu va fi Franta-Rusia pentru ca asa s-a votat la -six level….:)