Luni, prima zi de școală din semestrul al doilea. Mă gândesc în timpul orei de engleză ce să scriu în articolul pentru Guerrilla. Îmi vin tot felul de idei pe care pot să le abordez și o aud pe profesoară cum ne roagă să îi arătăm o poza cu noi, care să ne reprezinte și în care considerăm că suntem, cum s-ar spune, “sinceri” despre noi. Avea legătura cu lecția. Începe fiecare să dea scroll pe contul său de Instagram, care bineînțeles că are parte de o atenție extrem de mare din partea noastră. Da, suntem adolescenți. Unii fac asta, alții se trezesc în dificultate. Câțiva nu prea au poze cu ei. Alții nu reușesc dintr-o mulțime de poze postate sa găsească o fotografie care să fie naturală sau neplanificată, care să arate o perspectivă nemascată asupra lor.

Atunci am realizat cât de mult simțim nevoia sa ne cosmetizăm, ca tineri. În liceu, să ai un cont de social media, în special de Instagram, bine pus la punct este o necesitate reală. Altfel, brutal spus, nu contezi prea mult. În orice caz, nu în rândul lor considerați importanți sau relevanți. Se simte o presiune constantă să te afișezi pe Internet, conturile devenind un fel de carte de vizită cu care te prezinți în fața oamenilor. Din păcate, se întâmplă ca presiunea asta să ne forțeze nu de puține ori să promovăm superficialitatea, să ne punem întrebări dacă suntem suficient de buni, iar în cazul în care nu primim un număr mulțumitor de like-uri, sa ne zguduim încrederea în sine. În goana după validare, devenim foarte critici cu noi înșine. Fetele, spre exemplu, când își fac o serie nouă de selfie-uri, de care oricum nu sunt niciodată suficient de mulțumite, trimit cele mai bune poze către cel puțin 3 prietene care trebuie să își dea acordul și să o aleagă pe cea potrivită. Unii dintre noi privesc o poză așa de mult înainte sa o posteze, încât descoperă în anul 16-17 de viață că au nasul prea mare sau buzele prea subțiri.

Asta face social media din noi, dacă îi acordăm importanță. Asta face, în general, nevoia de validare pe care o resimt toți adolescenții, iar încercarea constantă de a ne face remarcați e cea care ne transformă în generația cu capul în telefon. Totuși, deși suntem, după cum îmi place mie să spun, o “generație experiment”, am și multă încredere în noi, în ea. Dar ăsta e un subiect pentru o altă săptămână.

Teodora Bibiri, clasa a 11-a, Colegiul Național Bilingv “George Coșbuc”