Nu e niciun motiv să începem noul an la întâi ianuarie, ni se spune. Nici istoric, nici astronomic. Dar bornele au ceva fascinant, nu? De când eram mic le număram prin fereastra mașinii, așa, din instinctul omului de-a structura haosul cu o matematică superioară. Fie și arbitrară trecerea asta, o îmbrățișam. Ce an a fost 2017! Ce an!

În State a fost ce-a fost, anul aducea o sperietură globală, cu singura speranță că nu-i dracu’ chiar așa de portocaliu.

Apoi, la noi. A câștigat hidra care știm că a adus de-a lungul ultimelor decenii îmbogățiți peste noapte, licitații măsluite, corupție și nelege. Sute de mii de oameni s-au revarsat pe străzi ca un veșnic răsărit, ca niște lacrimi de ciudă brazdând obrazul țării în două.

A murit Regele. Unii dintre noi am simțit o neașteptat de adâncă tristețe. Am depus flori și am lăcrimat pentru un om care a ținut atât de mult timp pe cap coroana altor timpuri. În care binele era simbolic, dar absolut. Și, acum, cine mai e coroana noastră? Cine ne unește cu divinul din noi? Ce an a fost 2017!

S-au mai stins stele, ne-am mai certat cu un prieten, ne-am mai despărțit de o iubită, de un iubit, am mai plecat de la un loc de muncă, ne-am speriat și am înjurat. Și toate au fost, în anul ce tocmai a trecut, parcă mai intense ca niciodată.

Discuțiile în contradictoriu care alteori izbucneau în râs acum se poartă cu precauție, sunt curenți prea puternici pe dedesubt care pot rupe poduri trainice. Ne măsurăm cuvintele cu grijă, a început și la noi era în care sensibilitățile rănite își cer cele cincisprezece minute de faimă, orice glumă poate jigni, trebuie să avem grijă. Bufonii de curte pot fi împușcați. E sezon de vânătoare, fiecare pentru fiecare. Umbrele personale se aliniază și pot ieși, în sfârșit, la lumină. Și n-o să se sinchisească să ia prizonieri. Ce an!

Uite de-aia îmi plac bornele: sunt ca pietrele care ies din râu. Ai pe ce sa calci. E deja 2018.

Cum am putea merge înainte dacă nu aflăm ce ne ține înapoi!? Cum am putea înțelege dacă nu trăim!? Cum am putea să ne împăcăm dacă nu ne știm!? Cum am putea ști ce ne trebuie dacă nu vedem ce ne lipsește!? Cum am putea să cântăm dacă nu ne dregem glasurile!? Cum am putea să iubim dacă nu ne spunem ce urâm!? Cum am putea să râdem cu alții dacă nu lăcrimăm, uneori, pentru ei!? Unii, poate, pot. Poate au ajuns acolo. Multora doar li se pare.

Să avem un an bun, viu, intens, cu cât mai puține belele, să găsim puterea de a râde unii de alții fără ură. Eu cred că va fi un an bun. Dur, greu, cu multe evenimente, dar bun, și abia aștept să-nceapă cu adevărat. Pentru că, așa cum a spus filozoful involuntar Hagi: „Viața e frumoasă, dar merită trăită“.