Mereu o vedeam cum stă la pîndă.
Dimineața, cînd coboram din pat, cu visele de noapte
încă lipite de pleoape,
ea era acolo, în spatele perdelelor, și pîndea.
La prînz, cînd îmi pregăteam ceva de mîncare,
neînțelegînd mai nimic
nici din ce trăiam, nici din ce-mi găteam,
ea era acolo, fie cocoțată pe vreun dulap, fie în spatele aragazului,
și pîndea.
Seara, tîrziu, cînd, ca un somnambul,
mă îndreptam fără speranță spre dormitorul pustiu,
ea mă urmărea ca un cîine credincios, pîndindu-mi fiece mișcare.
Într-o zi, obosit de continua pîndă a cărei țintă eram,
i-am spus:
Ce rost are tot acest joc,
poți ieși la lumină,
hai să ne privim în ochi,
hai să fim prieteni,
știu că ești acolo,
știu că mă pîndești,
știu că mă vrei,
știu cine ești,
nu te mai ascunde,
patul e suficient de mare pentru amîndoi.
Dar ea nu a vrut să iasă la lumină,
nu a vrut să ne privim în ochi,
nu a dorit să fim prieteni,
nu a vrut să doarmă în pat, lîngă mine.
A rămas în continuare la pîndă.
