Știu un loc fantastic, atât de fantastic încât dacă vă povestesc despre el, jumătate dintre voi vor spune că fabulez, iar cealaltă jumătate vor vrea să știe unde este. Majoritatea călătorilor pe care îi cunosc sunt incredibil de egoiști când vine vorba să împartă cu lumea locuri spectaculoase găsite doar de ei. Au teama că dacă împărtășesc multora locul în care se află locul, acesta o să se strice, sau cum obișnuiește să spună un amic (din cei care dacă aud vorbindu-se românește în jurul lor în vacanțele de prin străinătate, încep să vorbească în engleză) – o să se umple de români. Ca și cum românismul ar fi un soi de boală de piele, rușinoasă, de la care începe să se scarpine toată lumea în zone intime folosind scobitori înmuiate în spirt.

Revenind la locul pe care-l știu, trebuie să spun că l-am descoperit acum 11 ani și de atunci mă duc acolo în fiecare an. Viața mea a devenit de neconceput fără vizitele anuale în locul cu pricina, mai degrabă aș fi dispus să mă las un an de băutură, să renunț la abonamentul HBO, să las un dentist începător să-mi umble în gură sau să călătoresc cu personalul CFR până la Baia Mare, decât să nu mă duc acolo.

Locul ăsta e un fel de al treilea pol al pământului, cum ar fi spus Radu Tudoran, are un magnetism imposibil de explicat după legile fizicii zilelor noastre, are o lumină ce nu poate fi descompusă cu o prismă, iar ora are 42 de secunde în plus până la prânz și 8 minute în plus după prânz. Dacă îl cauți pe o hartă normală, o să treci de o sută de ori peste el cu vederea fără să-l remarci, iar Google Earth îți dă doar un soi de pată roșie. Nu ai cum să ajungi acolo decât cu barca sau coborând 187 de trepte extrem de abrupte la o temperatură de peste 40 de grade. Dacă întrebi în stânga și în dreapta toată lumea a auzit de el dar nimeni nu va ști să-ți spună cu exactitate cum ajungi. Ca să n-o mai întind mult, vă mărturisesc că locul în cauză e o cârciumă, iar tot ceea ce v-am spus este perfect adevărat. Am dus în decursul celor 11 ani câțiva prieteni până acolo și toți vor fi dispuși să declare sub jurământ că a fost cu mult peste poveștile mele. Dintre toate cârciumile, restaurantele, locantele, stabilimentele, bodegile, tavernele pe care le-am văzut, gustat, simțit în toată viața mea din toate cele patru zări ale pământului nostru bombat, ăsta e THE ONE.

Din punct de vedere al design-ului, s-a mers pe minimalism prin ramura sa numită: miserupism. Toată treaba e acoperită cu o prelată roșie din poliplan, adică materialul ăla din care se fac bannere publicitare și copertine Coca Cola la țară. Pe jos nu există nimic sau mai bine zis există ce a dat Dumnezeu, niște pietre mici. Mesele sunt din lemn! Acoperite cu fețe de masă galbene, de hârtie creponată. Locurile de stat sunt de trei feluri – scaune din lemn (jumătate dintre ele stau să se rupă, numai eu am căzut cu două), banchete de lemn (din scânduri de lemn destul de rare încât să-ți tatueze temporar posteriorul) sau o bordură de ciment (e drept, lată cam de 30 de centimetri) pe care fiecare mușteriu își pune câte ceva, ce are la îndemână, ca să nu amorțească definitiv. Meniul e scris pe o tablă cu cretă colorată uneori. Nu știu cine-l scrie, dar de fiecare dată nu prea deslușești mare lucru din el. Noroc că ți-l recită câte un chelner. Toaletele sunt doar una. O cabină. Curată, dar din plastic. Te încingi în ea astfel încât până să ajungi să faci pipi, ți-a ieșit tot prin pori. Bucătăria are dimensiunea unei bucătarii dintr-un apartament cu două camere, semidecomandat din Pantelimon și e situată deasupra covercii în care stau clienții astfel încât chelnerii trebuie să coboare la fiecare fel de mâncare livrat vreo 15 scări, abrupte ca dracu și cioplite din piatră. Servesc doar prânzul. La unu fix. Cine-a întârziat mai mult de 5 minute, adio.

Așa cum v-o povestesc eu, în cârciuma asta n-ai loc la masă decât dacă te știe Sergio, proprietarul. Altfel stai în soare la o coadă, lungă ca butelii pe vremuri, așteptând uneori cu orele. Sergio e mereu supărat, te ceartă tot timpul dacă întârzii, nu leagă nicio conversație mai lungă de două fraze, stă în bar și umple niște carafe cu vin alb în care aruncă bucăți de piersică. Ai zice că lumea e nebună să meargă acolo când e plin pământul de cârciumi. Probabil că, într-un anume fel, chiar e nebună. Am stat înghesuit de-a lungul anilor în această bodega cu Denzel Washington, Ang Lee, Michael Fassbender, Jeff Daniels sau Mr Goldie. Vreo doi dintre ei au prins loc la bordura de piatră… ce să zic, n-au prea comentat. N-ai cum să comentezi. Locul are o energie pentru care merită să străbați mii de kilometri. În toată această adunătură improvizată deasupra oricărei boemii există mâncarea ce coboară din bucătăria/grotă săpată în stânca de deasupra bodegii. E greu de descris și probabil nici nu are rost să mă căznesc să găsesc metafore care să poată măcar discret să surprindă o fărâmă din sublimul gustului. Mă întreb ca prostul în fiecare an cum reușesc doi bucătari (care dimineața sunt barcagii și pescari) să născocească divinul în ghereta aia de bucătărie. N-am găsit nici măcar un început de răspuns la această întrebare. De câte ori am reușit să ridic capul din farfurie și să mă uit în jurul meu am văzut același lucru: oameni în sevraj culinar. Cine mănâncă fie și o singură dată acolo va reconsidera tot ceea ce știa despre conceptul de restaurant. Chelnerii cântă, se-njură unii pe alții, fac mișto de clienți, cară pe scările de piatră desculți mâncarea…. n-au nicio legătură cu meseria de chelner și totuși, i-ai lua acasă pe viață. Toată lumea se cunoaște cu toată lumea, deși nu se văd decât în locul acela. E ca și cum ai trăi în Second Life, doar că gustul e pe bune iar atmosfera îți intră în piele.  Acum vreo câteva veri, de Sfânta Maria, se nimerise și o soprană de la Scala. Cuprinsă de vertijul incredibil al unui ostropel de scoici, împinsă de la spate de doi chelneri ce o recunoscuseră, și în aplauzele frenetice ale clientelei, femeia, în costum de baie,  s-a ridicat în picioare pe banca de lemn și a început să cânte, cu totul dintr-o altă lume, Casta Diva din Norma lui Bellini.  Vă jur că Pământul s-a oprit din învârtit pentru câteva minute. Nimeni nu respira la mese, bucătarii au ieșit din celula lor și înlemniți, cu polonicele în mână, priveau transpuși, pe fundal nici marea nu mai făcea niciun zgomot, niciun val, nicio undă, iar iahturile din larg s-au oprit brusc ca și cum s-ar fi izbit de stânci invizibile. Dacă pe patul de moarte ar fi un moment pe care mi-ar plăcea să-l retrăiesc, ăsta ar fi.

Așadar, știu un loc, acest loc, pentru care s-au scris cărți, s-au făcut  melodii, iar Moncler a așezat într-o prezentare o colecție întreagă pe manechini ce purtau pe dedesubt tricouri cu numele cârciumii și un pește roșu. După capul meu este cel mai frumos loc de pe pământ, de pe pământul meu. De veți ajunge acolo vreodată să mă căutați.

A… am uitat să vă spun cum se numește… dar vă prindeți voi, căci cititorii noștri sunt mai deștepți decât ai lor.