Pășește pe un fir subțire despre care știm atât de puțin. De la un moment la altul vântul schimbă direcția aerului. Închizi ochii și îți trebuie timp să afli despre cine ești. Îți trebuie timp să simți despre cine ești înăuntru și curaj să pătrunzi dincolo de valuri. Secundă de secundă ceva în interior se schimbă, prinde altă formă, niciodată la fel. Bate inima, mintea îți vorbește, timpul se umflă și se desumflă în ritmul coastelor, aerul intră și iese, dispare și apare chiar și el, iar tu ești la câteva clipiri distanță. Într-o liniște deplină, într-o bucurie care se măsoară în oceane puse cap la cap, într-o prezență deplină. Mândru, drept, frumos, luminos, tu în toată splendoarea ta. Unde te-ai rătăcit pe tine în tot timpul ăsta îmi e greu să știu. Poate în picături de țipete și de nu-uri, poate în zâmbete frânte, poate în îmbrățișări trunchiate, poate în cuvinte ce se înfig în carne precum săgețile, poate în inimi pălmuite. Cine să știe? Unde îți stă sufletul? Te privește și îți arată mereu drumul către el. Îți poartă pașii și privirea și ți-i îndreaptă mereu spre soare și către spațiul ăsta infinit din noi.

Uneori se întâmplă să îți odihnești ochii într-un suflet. Îi întâlnești privirea și vezi milioane de ani înăuntrul ochilor lui. Nu e bărbat, nu e femeie, nu e bătrân și nu e tânăr, nu e înalt și nu e scund, nu e frumos și nu e urât, nu e bun și nu e rău. E doar sunet, etern cum ești și tu. Fetița se născuse știind. Fiecare dintre noi ne naștem știind. Păstrăm în noi o fărâmă de amintire care ne șoptește către ce să ne îndreptăm. Fetița ridică privirea către niște frunze transparente care stăteau suspendate în aer precum oasele noaste. Stăteau nemișcate, iar dacă le priveai cu atenție știai că te știu. Știai că te aud. Prin ele se vedea cerul și se vedea luna. Prin ele se simțea întunericul și se simțeau stelele, iar dincolo de ele știai că e soarele. Iar sufletul e precum spațiul, precum soarele. E tot timpul acolo, nu dispare niciodată. Ce dispare este liniștea cu care privim către el și iubirea cu care înțelegem să privim către ceilalți. Imaginați-vă că priviți către frunze atunci când vă uitați către inima unui om. Transparent, nemișcat, infinit. Priviți prin el ca și când v-ați uita către cer și oglindiți-vă în ceea ce ochii lui vă povestesc, pentru că e și povestea voastră.

E un joc în care fiecare dintre noi se învârte în propria poveste până când îi află rostul, până când îi află mersul, iar prin ceilalți vedem firul pe care să călcăm. Suntem toți la fel și fiecare dintre noi unic. Fiecare dintre noi privește către stele altfel, iar dacă tu poți privi prin altfelul fiecăruia ai să simți infinitul, ai să îți găsești sufletul. Odată ce l-ai aflat viața ta o să fie altfel, pentru că nu ai cum să mai trăiești la fel odată ce începi să înțelegi cine ești. Iar înțelegerea curge din inimă către palme și către degetele de la picioare, din vârful capului în buze și de acolo către umeri. O să-ți poarte pașii pe firele transparente ale acestui dar imens care este certitudinea că suntem făcuți ca inima să ne cânte și nu altfel. Iar fetița a știut asta mereu. Ceva ce îți face inima să cânte, către acolo să te îndrepți mereu. Așa îi șoptea sufletul ei, fără oprire. Secretul sau drumul nu îl știa încă. Ce căuta era limpezimea inimii care vede printre miliardele de fire transparente, iar frumusețea este în ceea ce simți în timp ce pășești