De curând am văzut un film. M-a urmărit zile după vizionare, iar întâlnirea cu unul dintre actori doar mi-a întărit gândurile.

Juca atât de amatoricește, încât nu puteam să nu îmi închipui, ca pe o extensie a ecranului, cameramanul, regizorul, mașiniștii și întreaga echipă de filmare privind scena din jur. Falsitatea și neparticiparea lui în poveste mă scotea și pe mine din fantasmă, făcându-mă mai atent la disonanță, în loc să mă lase purtat de povestea interesantă, imaginea bună sau jocul celorlalți, lucruri care legau bine producția. Cumva, „nu era de-acolo“.

Surpriza mare a fost când am aflat că actorul este chiar autorul romanului semi-autobiografic care a fost ecranizat în film. Cum, nene? Povestea a fost trăită de el, scrisă de el, regizoarea l-a ales, pot bănui, pentru a tușa autenticitatea și, totuși, pentru mine scriitorul… hmm… aducea dizarmonia propriului său film, a propriei sale povești.

L-am întâlnit, invitat fiind în emisiunea de dimineață și mi-a confirmat toate bănuielile. Mi-a povestit că nu vrusese să joace în film, știa că nu are talent, regizoarea a insistat, nu ar mai face asta niciodată și, da, poate a fost un exercițiu de-a-și depăși, măcar un pic, timiditatea. Departe de mine să îl acuz pentru ceva, omul fusese mai mult o victimă a circumstanțelor. De-aceea mă simt vinovat un pic când formulez, cras, de dragul sublinerii, ce văzusem eu în film: omul se jucase prost pe sine însuși. Mi-a adus aminte imediat de mine. 🙂

Eram la un seminar de actorie extrem de interesant pentru un amator, imersat printre emoțiile extroverte ale zecilor de colegi, actori profesioniști. Am trecut prin multe exerciții care se ocupau mai mult sau mai puțin cu exprimarea interiorului meu. Începător fiind, n-am făcut-o credibil, deși forțam cât puteam înspre afară. Bernard Hiller, un trainer cu ochi bun, mi-a spus-o. Simțea că nu îmi las trăirile să iasă în mod veridic. Intrasem, ca și scriitorul de care vă spuneam, într-un cerc vicios, nu? Eu sunt eu, dar când mă joc pe mine nu sunt credibil, trebuie să fiu mai eu decât până acum. Un lucru de care nu eram conștient și a fost nevoie de altcineva să-l observe. Ca paradoxul să meargă mai departe, am fost învățat, de exemplu, că și închiderea în sine trebuie jucată înspre afară. Savage. La sfârșitul seminarului am jucat o mică scenă în fața actorilor. Am jucat calm, dar speriat, fără să mă agăț de soluții facile cum ar fi fost gesturi histrionice sau istericale. Mă simțeam dezbrăcat, judecat, atins aproape fizic în fiecare moment, dar toate astea stabileau parcă raze invizibile de comunicare între mine și ei. La sfârșit, am primit aplauze sincere și am fost felicitat: „Ai avut super-prezența pe scenă!“. Reușisem, fusesem mai eu însumi. Pentru ceilalți. Iar frica mea că ei mă văd așa cum sunt a contribuit mult la asta.

Toți trăim lucrurile astea, nu? Avem trăiri pe care le ascundem și avem trăiri pe care nu știm cum să le arătăm celorlalți. Credem că suntem de la sine înțeleși (pun intended), când, de fapt, nimeni nu ne vede, dar alteori ceilalți văd, în terifiantă unanimitate, lucrui în noi pe care le negăm virulent. Echilibrul este atât de precar, de complex în același timp, suntem atât de diferiți, încât e imposibil de prescris o rețetă unică.

Ce putem însă face este să ne înmuiem inima. O inimă tare nu cred că e descrisă de o imobilitate a trăirilor. Nu, oamenii împietriți trăiesc în vârtejuri, înăuntru, uneori chiar și fără să știe. Însă o inimă întărită este, cred, o inimă care nu se mai lasă impactată de oamenii din jur. Care nu mai simte când, uneori, ceilalți îți arată că nu te joci pe tine pe cât ai putea de bine. Când ceilalți, prin privire, poate prin vorbe, dure sau blânde, prin cum se poartă, prin cum se retrag sau te atacă, amendează modul în care îți joci rolul vieții. În mod ciudat, când putem simți o mică teamă față de părerile celorlalți putem să trăim mai intens, mai viu. Da, fiecare dintre noi simte grade diferite de frică, de frica de a fi, asta face parte din instrumentarul, destinul și lecțiile oricui și, cred, se întâmplă toată viața. Iar asta ne face să refuzăm acest crud și fin ajutor: inexplicabilul și subtilul instinct al celorlalți de-a mirosi când falsăm propria simfonie.

Nu e simplu nicidecum. Nu pot spune în niciun caz că eu am reușit și, probabil, viața ar fi plictisitor de limitată dacă aș putea. Însă cu experiența de până acum îmi pare că surmontarea acestor temeri ne aduce, tot mai mult, talentul în propriul rol. Și, tot mai mult, putem ajunge, pe lângă „eu însumi“, noi înșine.