Știați că din soiurile roșii de struguri se obțin și vinuri albe (aka blanc de noir)? Normal, ar zice cei care sunt pasionați de vin; în funcție de cât de puțin timp se află mustul în contact cu pielița roșie a boabei de strugure se obține fie un vin alb sau un rose. Știați că unii struguri sunt plini de antociani, atât pielița bobului cât și pulpa fiind roșii, iar din ei nu se poate obține decât un vin roșu, taninos? Sunt doar câteva soiuri în lume cu aceste caracteristici și se numesc soiuri tinctoriale (sau teinturier, în franceză). Saperavi e unul dintre ele și dacă vă spun că am o filmare în care turnam apă în paharul cu vin roșu, din acest soi iar culoarea rămânea la fel, probabil nu m-ați crede. Ca fapt divers, soiurile locale Negru de Drăgășani și Novac sunt obținute în institute de cercetări prin încrucișarea soiului Negru Vârtos cu… Saperavi.
Cred că ați avut șansa de a testa Saperavi deja, cel mai probabil unul produs în Republica Moldova. Însă georgienii au o vorba: exista trei tipuri de Saperavi: de șes, de platou și de .. Moldova 🙂 . Asta pentru ca stilul de vinificare al moldovenilor diferă destul de mult, fiind create cu scopul de a fi crowd pleaser (ceea ce le-a și reușit). Georgienii își păstrează însă tradiția, cu mândrie aș zice, neabătându-se de la stilul fermentării vinului în amfore mari de lut îngropate (qvevri).
Ideea îngropării acestora este direct legată de procesul de fermentație, când temperaturile ar fi bine sa fie controlate, iar pământul putea oferi o anumită constanță a temperaturii suficient cât să se obțină vinuri de calitate. În Georgia sunt dovezi că vinificația se întâmplă în urmă cu 5000 de ani, ceea ce o califică drept prima țară (zonă) din lume unde se cultivau plante de viță de vie în vederea obținerii vinului. Metoda fermentării în vasele de lut qvevri are și ea întâietate, de aceea ocupă un loc meritoriu în patrimoniul cultural UNESCO, fiind chiar și o metodă sustenabilă, prietenoasă cu mediul, ceea ce în ziua de azi este fix ce se încearcă.
În lumea vinului se tot vorbește de terroir și despre cât de mult datorează calitatea din ziua de azi metodelor de lucru și altor tehnici ce au fost rafinate de-a lungul mileniilor, probabil prin procesul trial & error și prin judecata continuă a generațiilor. Continuitatea metodei qvevri timp de milenii este o dovadă în sine că unele tradiții ce au reușit să treacă testul timpului și le regăsim chiar și azi sunt utile și sustenabile și ar fi păcat să le dăm la coșul de gunoi al istoriei făra o analiză obiectivă în prealabil.
V-aș povesti mai multe, dar nici eu nu știu destul și merg azi la o degustare comparativă de Saperavi. Prezentarea va fi ținută chiar de președintele Asociatiei de Sommelier din R Moldova, Mihai Druță, pe care îl cunosc de pe vremea când locuiam în Chișinău. E un bun profesionist, dar și un bun orator și cu siguranță are tolba plină de povești.
***
Asocierea ultimelor zile: un antricot de vită din Uruguay (rib eye pe limba yankeilor) și un asamblaj bordolez de Cabernet Sauvignon cu Merlot (plus câte un strop de Cabernet Franc și Petit Verdot). Încă o dovadă că simplitatea este uneori mai puternică decât toate acoladele și complicățeniile care pot fi de multe ori niște fandări pe orizontală, nicidecum pe verticala calității, un fel de perdea de fum menită a întregi butaforia comerțului modern care apasă tare pedala emoțiilor. Simplitatea strălucește însă doar în contextul ingredientelor de calitate; trucul nu prea merge cu antricotul obișnuit (zis și talpa sau opincă); la vinuri nu-mi fac griji, în România găsim destule variante care sa suplinească elegantul vin din Bordeaux, deși nu reușesc să ajungă la același nivel de performanță. Gândiți-vă că francezii făceau vinuri bune și pe la 1700 iar în 1855 au realizat și o clasificare a chateau–rilor pe 5 nivele de calitate, un fel de proto branding. Chateau Malartic Lagraviere (disponibil și în selecția premium din Carrefour) are o istorie ce merge înapoi tot până în secolul XVIII și acoperă 50 ha de podgorie întinsă pe terase înalte, în regiunea Pessac Leognan din Graves, cu un subsol compus dintr-un strat de pietriș suprapus peste straturile de argilă și calcar; pietrișul asigură un drenaj excelent al apelor pluviale în timp ce argila menține umiditatea necesară plantelor pentru a fi hidratate pe timpul sezonului de creștere. Într-un cuvânt, echilibru.
Vintage-ul pe care l-am deschis (2014) era ready to drink, ceea ce înseamnă că nu era necesar să-l mai păstrez în frigiderul de vinuri pentru a-și continua ascensiunea; criticii de vin care fac degustări în mod regulat susțineau că se poate bea acum, după cum se poate păstra încă 20 de ani. Cu siguranță, acum e mai bine decât peste 20 de ani (cel puțin pentru acest vin).
Că tot am amintit de critici, Robert Parker (precum și alte reviste de specialitate) au acordat acestui vin 90-93 de puncte, menționând: ”O frumusețe de vin roșu-rubiniu intens/purpuriu, cu o fabuloasă textură opulentă și corp mediu spre plin care emană arome de coacăze, pământ picant și mure. Bogat, dar totuși vioi, acest vin este un Pessac-Léognan – școală, cu tanini extraordinar de catifelați. Un vin genial.”
Deunăzi vă spuneam că și Soare, de la Vinarte, a reușit să obțină 93 de puncte. Ca să știm mai bine cum stăm. Iar Soare costa jumatate din prețul bordolezului. Cert este ca e bine să ne susținem economia consumaând produse românești și, dacă putem, să mai bem și etichete bune de pe afară, ca să avem termen de comparatie. Auguri!
