Deși ar trebui să fie un subiect plin de emoție, care să mă ridice de pe scaun, mă tem că efectul nu e chiar cel sperat; tema aceasta, începută săptămâna trecută cu regiunile Dobrogei și Transilvaniei, nu e la fel de înălțătoare pentru noi, așa cum e pentru francezi când vorbesc despre Burgundia sau pentru italieni când se gândesc la Piemont sau chiar la Molise; cel puțin nu mai înălțătoare decât o reprezintă uzina Dacia sau Bitdefender sau… nu știu… numiți voi un brand care vă face să vă tresalte inima de mândrie (locală sau națională). E păcat, pentru că vinul și mâncarea au șansa de a ajunge mult mai ușor la inimile oamenilor de pretutindeni, fie că sunt chinezi sau canadieni; mâncarea și vinul, ca și muzica sau celelalte arte, transced cu ușurintă bariera limbajului și chiar a stereotipiilor specifice fiecărei culturi. Însă știm deja că dacă noi nu ne respectăm și ne iubim creațiile, în acest caz vinul, nici alții nu se vor grăbi să o facă. Înainte de a căpăta notorietate globală, gondolele din Veneția cred că erau aspiraționale doar pentru venețienii înstăriți.
De noi depinde să ne urcăm vinurile bune pe un piedestal, să le clădim o reputație și o dorință de a le avea și de a le colecționa, pentru a putea inspira și pe alții; cel puțin, noi așa facem cu vinurile mari din Italia sau Franța: citim cum i-au desfătat pe alții și imediat se declanșeaza dorința de a degusta acele vinuri. E adevărat că vinurile noastre nu au atins nivelul de calitate de afară, însă nici nu ar avea cum să fie la fel, din moment ce o investiție mare în Romania nu va avea același return precum una din Italia, dintr-un singur motiv: noi. Noi suntem cei cărora ni se pare mare prețul pentru o singură sticlă de vin, gândindu-ne că putem bea 10 roze-uri de linie de banii aceia sau 100 litri de “vin de butuc”. Noi, cei ce formăm cererea din Romania, nu suntem echipați cu bagajul necesar de cunoștințe, senzori, cultură oenologică și gastronomică pentru a aprecia un vin bun la adevarata valoare. Fără să greșesc vă spun că mulți cumpără eticheta, nu vinul din sticlă pentru calitățile lui intrinseci, pe care ar trebui să le aprecieze cu senzorii din dotare, senzori puși în hibernare în epoca fast food, și mai ales în epoca vizualului (probabil 99% din timp folosim vederea și auzul și doar în 1% din timp folosim gustul, mirosul sau pipăitul).
La arme, pardon, la senzori, baieți! 😊
Long story short, mi-ar plăcea să vorbesc și să mă mândresc cu vinurile noastre așa cum am făcut-o cu sportivii de top (Hagi, Halep etc.) și, ca să se întâmple asta… “it takes two, baby”. Ei, vinificatorii, își dau silința, unii foarte tare, cu pasiune multă investită în munca lor, alții doar profită de lipsa de experiență a clienților; noi am început frumos, sunt multe degustări prin țară, dar cred că nu este un ritm suficient de rapid pentru a crea o emulație. În lipsa unui fenomen de masă (și mă refer aici la obiceiul consumului de vinuri bune în combinație cu mâncărurile noastre tradiționale, nu cu fine dining o dată pe an sau pe lună) mă tem că vom rămâne doar cu segmentele entry și high end. Sincer, eu ocolesc, de obicei, ofertele din aceste segmente (ultimul din lipsa resurselor financiare, evident), și nu doar în zona vinurilor, ci și a restaurantelor și a altor magazine. Stă în puterea noastră să susținem cramele românești și doar astfel putem spera că vor apărea și vinuri cu raport calitate-preț bun sau chiar foarte bun. Cam așa văd eu o situație win-win.
Căutăm de atâta timp starea de excepționalitate a condiției de român, dar fie nu găsim dovezi că există, fie denigrăm dovezile produse de unii; căutam acel ceva care să evidențieze un obicei/lucru ce doar noi știm să facem iar alții nu știu, acel ceva ce ne va servi drept combustibil pentru mândria națională (e adevărat, cam desuetă pentru vremurile actuale globaliste – însă PIB-ul se formează pe țări, deocamdată, nu paușal). Am găsit în statistici un grafic care atestă că nicio țară din UE (și probabil că din întreaga lume) nu are atât de mulți producători cum are România; în 2015, Eurostat confirma că în România existau aproape un milion de gospodării care produceau vin ca activitate principală sau secundară. Într-o lume ultra competitivă, în care fiecare țară își dorește să arate că face cel mai bun vin (Franța) / face vin încă de acum 6000 de ani (Georgia și Armenia) / are cele mai multe soiuri autohtone (Italia) / a consacrat o tehnică anumită de vinificare (Spania, cu vinurile oxidative de Xeres), noi avem șansa unică de a ne promova prin tradiție. Și ce dovezi mai palpabile în favoarea continuității putem produce decât însăși această statistică.
România ca țară producătoare de vin nu există în conștiința consumatorilor și, ca o consecință naturală, nu este listată în marile magazine ale lumii, de aici putând trage ușor concluzia că nimeni nu știe despre noi că producem vin (oricum se bea în țară aproape tot ce se produce, precum în Elveția, dar chiar și așa nu putem nega că ne-ar prinde bine și niște exporturi). Deodată apare o astfel de analiză, ca o tăietură de bisturiu, mai eficientă dpdv PR decât cei mai buni KPI’s ai corporațiilor din Bordeaux, care ne spune că avem de zece ori mai mulți producători decât Franța, deci o certitudine că suntem aici și facem vin de mii de ani și nici măcar nu ne-am oprit din făcut vin; ba din contra, de vreo 20 de ani am început, prin cramele moderne, să facem chiar și vinuri de top; putem verifica astăzi dacă aceste vinuri reușesc să treacă și testul timpului și devin iconice sau nu ramân în conștiința publicului. Întrebarea, după cum spuneam, este: avem o mină de aur, ce facem cu ea? Sunt țări în Lumea Nouă (Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Argentina etc) care nu au auzit de vița de vie până în urmă cu mai puțin de 200 de ani; să fi fost colonizate de chinezi sau japonezi, poate nu ar fi auzit nici în ziua de azi, însă europenii au luat cu ei pe vas și vițele de vie pentru a-și păstra obiceiurile și pentru a-și satisface plăcerile. Cu toate acestea, vinurile de Australia și mai nou, Argentina, sunt în topul preferințelor americanilor, dar nu și vinurile românești; o simplă căutare prin magazinele online germane sau franceze ne arată că țări mai mici (ca Bulgaria sau Israel) produc vin și sunt listate, însă despre Romania, nefiind listată în oferta online, nu se poate afla cu certitudine că produce vin, cu atât mai puțin vinuri de calitate, super premium.
My friends, avem o responsabilitate mare: make wine great again! Știu, sloganul e furat de la un om rău (bad robot 😊), dar esența e aceeași: trebuie să ne ridicam peste condiția actuală; dacă vă place mai mult, folosiți “prin joi înșine” sau orice slogan care poate transmite nevoia de upscale.
Începeți să experimentați vinurile românești, găsiți lista cramelor aici, fiți conectați cu lumea vinului pentru a afla noutățile, vizitați cramele, în special pe cele ce se bucură de oaspeți și fac pregătiri speciale și împărtășiți cu prietenii experiențele. Nu mai redau liste întregi cu cramele, doar amintesc de ultimile două crame aparute de curând în peisaj: Mierla Albă și Lebăda Neagră (aud că au vinuri interesante).
P.S.: Am făcut ardei umpluți cu carne de vițel (geme piața de legume proaspete, adevărate) și am asociat un Monogram, fetească neagră, produsă de Davino într-un mod foarte competent. Am avut norocul să găsesc o sticla din 2013 uitată pe un raft dintr-un wineshop din Calea Moșilor; cei 6-7 ani de maturare la sticlă s-au simțit din plin, vinul devenind mult mai catifelat și cu note terțiare evidente (găsiți aici fișa completă a vinului).
