Oameni ai prezentului, vă e dor de boema?
Oriunde în lume, un tip boem înseamnă un om care trăiește în condiții precare, pe stomacul gol, dar cu capul plin de idealuri de orice fel (artistice, sociale, de dreptate haiducească, în fine, chestii largi, nobile și altruiste care transormă radical societatea). Este un om care nu are existența asigurată și care nu știe ce va mânca ori unde va dormi la noapte.
Însă nu orice sărac e un boem. Pe boem îl țin în viață ideile și pentru ele trăiește. Ideile îi sunt și casa și masa și le poartă cu demnitate, ține de ele cu dinții și sfidează societatea mârșavă pe care o dispretuiește și de către care nu se lasă cumpărat. Acesta e profilul unui boem veritabil. Unde se adună foarte mulți asfel de oameni, acolo se naște boema ca fenomen social.
Au existat diverse boeme în diferite epoci dar nicuna nu a fost ca boema franceză de la începutul secolului XX. A fost un fenomen unic, sublim și aproape sigur irepetabil. Boema asta s-a format la periferia Parisului în cartierele Montmartre și Montparnasse, pe atunci niște sătuce prăpădite cu maidane și case de chirpici, barăci, ateliere, grajduri părăsite și alte șandramale unde pictorimea și scriitorimea săracă, a cuibărit pentru că nu avea bani să trăiască în altă parte.
Aici s-a născut arta modernă. În acest cazan clocotind au trăit și creat Picasso, Modigliani, Tolouse Lautrec, Renoir, Manet și zeci și zeci de alte figuri mărețe ale culturii considerate azi franceze, dar care era o colecție de emigranți geniali din toate țările, pe care Parisul i-a absobit spre slava sa și a lumii. Nenumărate sunt figurile boemei, dar ne vom opri la 3 și toate 3 vor fi femei pentru că oriunde există barbați geniali, femeile vor fi cu ei și alături de ei, egalându-i și pe alocuri depășindu-i, într-o epocă burgheză în care femeia abia începea să conteze ca individ.
SUZANNE VALLADON
O muză absolută a boemei este Suzanne Valladon, o pictoriță de marcă, de o rară și înnebunitoare frumusețe care a început ca model și a sfârșit prin a fi ea însăși un pictor excepțional. Bastarda unei lenjerese cu un ocnaș, a crescut ca o sălbatică la propriu și la figurat, neputând să reziste în nici o slujbă pentru că se născuse genială și gata răzvrătită. A pendulat ani de zile, fiind ba acrobată la circ, ba model pentru pictori până a găsit-o maestrul Puvis de Chavannes care i-a acordat atenție și respect. N-a durat mult și Suzanne s-a ridicat de pe scaunul de model și s-a așezat pe scaunul de la șevalet lucrând cot la cot cu bărbații pentru care pozase.
A născut curând propriul copil din flori, dar s-a întâmplat ca acesta să fie genial: e vorba de Maurice Utrillo, ajuns ulterior celebru pentru pictura lui minunată care i-a atras denumirea de rapsodul oficial al cartierului Montmartre. Pe acest copil genial, Suzanne l-a crescut alături de iubitul ei, pictorul Andre Utter și, împreună, acești trei oameni excepționali au purtat supranumele de TREIMEA BLESTEMATĂ, poreclă cu care au rămas în istoria artei. Treimea blestemată a locuit în casa care astăzi e fabulosul muzeu Montmartre. Prin BLESTEMAT trebuie să înțelegem atât modul turbulent de viață cu chefuri apocaliptice, beții legendare, focuri de revolver, bătăi și descindei ale poliției, cât și devotamentul față de artă, pictura lor pătimașă și autentică, îndeletnicire în care n-au făcut niciodată nici un compromis. Restul e legendă sau picanterie pentru turistul azi în trecere.
FERNANDE LEGER
A fost una din multele iubite ale lui Picasso, de fapt prima dintre ele. Frumoasă și săracă, provenind dintr-o mică familie de artizani de flori și pene (pentru că e secolul pălăriilor), Fernande avea un unchi care o ducea la Luvru în zilele ploioase însă avea grijă să-i acopere ochii de câte ori treceau pe lângă un nud. Educația asta pudibondă nu i-a prea folosit pentru că la 17 ani s-a combinat cu un sculptor pentru ca în scurt timp să cadă în ghearele lui Picasso.
La vremea aceea, Picasso trăia în sărăcie lucie într-un atelier în care abia aveai loc să te dai jos din pat, legendarul Bateau Lavoir. Picasso a pescuit-o, exact ca într-o telenovelă columbiană, într-o seara în care Fernande udă leoarcă, pe o ploaie torențială, rătăcea ținând în brațe un motan la fel de ud ca ea. Picasso a luat motanul la pachet cu Fernande. A urmat o iubire mare însă a fost dragoste pe stomacul gol, pentru că nici Fernande nu avea mare lucru și sunt legendare expedițiile tânărului cuplu prin cartier la furat sticlele de lapte de la ușile abonaților sau câte o baghetă din coșul brutarului. Legendarul motan a organizat propria expediție de jaf din care a revenit triumfător cu un cârnat între dinți însă Picasso și Fernande i-au confiscate prada, au fript-o în tigaie și au mâncat-o chiar ei.
KIKI DE MOTPARNASSE
O altă fiică a boemei și muză legendară a fost Kiki de Montparnasse. Născută în sărăcie atroce, dar posesoare a unui corp minunat, a ajuns să pozeze nud pentru sculptori, fiind cu anii modelul preferat și poate cea mai pictată femeie din Montparnasse. Cam tot ce făcea ea era legendar: începând de la felul în care se îmbrăca, până la celebrul ei machiaj. Una peste alta, i-a atras atenția lui Man Ray care i-a făcut sute de fotografii astăzi emblematice. Kiki este parte majoră în creatia acestui fotograf de geniu a cărei iubita a și fost.
Kiki era la fel de falită ca și artiștii pentru care poza, dar asta nu i-a umbrit bucuria candidă de a fi eterna regină a Montparnass-ului, de nedetronat pe la baluri mascate în timpul anilor nebuni. Situația precară în care a trăit a condus-o spre droguri și alcool odată ce frumusețea ei a pălit cu anii.
***
Arina Gheorghiță Ivanof este artist plastic și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține Şcoala de vară: Boema nebună din Montmartre şi Montparnasse.
