Somelierii, tipii ăia foarte serioși, îmbrăcați pompos și mereu cu un soi de lingură prinsă cu lanț la gât, au tot felul de păreri despre când, cum și în compania cui ar trebui consumat un anume tip de vin. E complicat rău, ține de vintage (adică de anul în care au fost culeși strugurii), origine, soi, culoare, etc, etc. Mereu vei afla cu surprindere că pentru carnea de mistreț acompaniată de trufe negre și cartofi infuzați în șofran, se potrivește un Côtes du Rhône Réservé 1998 sau poate un Contucci Vino Nobile di Montepulciano 2009, adică e grav de tot.  Faci în cap un calcul simplu și deduci că mistrețul te poate pune pe bară cu ieșitul în oraș vreo lună, dar, nu-i așa, n-ai vrea să-l superi pe domnul cu linguriță la gât și nici să te faci de râs de față cu tânăra oacheșă pe care, cocoș fiind, te-a mâncat s-o scoți în oraș. Brusc îți aduci aminte că, de când erai mic, ai vrut să te faci vegetarian și scapi elegant cu o salată de castraveți și-o sticlă de Pinot Grigio decent.

Așadar, sumarizând la extrem, dacă roșul merge cu carnea de vânat și albul cu peștele, roze-ul, după părerea mea, merge cu vara. Parcă prin nicio altă sticlă aburindă nu se vede mai bine albastrul mării ca printr-o sticla de roze.

Mi-am făcut o listă de etichete despre care aș fi putut să scriu. S-au adunat 32, am tăiat din ele și am rămas cu 12. La o nouă revizie n-am fost în stare să mai dau jos decât două. Atunci am realizat că ar trebui să schimb criteriile de selecție . Până la urmă, dacă vreți să alegeți cel mai titrat sau mai cosmopolit vin, nu aveți decât să intrați pe Wine Spectator sau pe  alte site-uri care cu asta se ocupă. Eu nu sunt decât un umil admirator al genului, în sensul în care beau destul de mult cât să îmi dau cu părerea și mă îmbăt suficient de des încât să știu că un vin cu adevărat manufacturat nu poate costa sub 15 euro. În fine, am să vă vorbesc despre trei roze-uri care reprezintă trecutul, prezentul și viitorul. Pentru că și vinul, ca orice pe lumea asta, este o chestiune de modă. Sigur, rămân și câțiva clasici, pentru repere.

Rosé d’Anjou – Roze-ul trecutului. În anii ’80, acest vin era Madonna, David Bowie și Michael Jackson, toți la un loc. Era pop star-ul vinurilor, zeul meselor cu vedere la promenadă, dezlegătorul de limbi și codoșul poveștilor de amor nu mai lungi de o noapte. Eu unul, recunosc, nu l-am prins când era pe val, dar i-am ascultat ulterior poveștile, pentru că fantele de Valea Loarei a lăsat în urmă o grămadă. Acum 10 ani țineam o cârciumă franțuzească, un bistro cu bar de vinuri care vara se căpăta cu o terasă cochetă cu mobilier alb și buxuși verzi. Locanta, ca orice stabiliment franțuzit, își deschidea ușa după 12. Într-o dimineață, înainte cu o ora de a deschide, am găsit așezat la o masă un Domn, iar când spun Domn nu este doar o referință legată de sex, un Domn în toate sensurile pe care acest cuvânt ar trebui să le descrie. Era trecut binișor de 70 de ani, îmbrăcat impecabil, sprijinit într-un baston cu cap de fildeș, vorbea rar și apăsat și te privea adânc în ochi, până în suflet. Deși nu îl întâlnisem niciodată, îl cunoșteam. “Am auzit că aveți vinuri multe, mi-ar plăcea să beau un pahar de Rosé d’Anjou”. Aveam într-adevăr peste 350 de etichete de vin, dar roze-ul cu pricina nu-l aveam, auzisem de el dar nu mi se părea suficient de important pentru a-l prinde în meniu.   Mi-am cerut scuze că nu-l am, i-am oferit un pahar din alt vin și l-am invitat a doua zi la masă. A venit. Între timp făcusem rost de o sticlă din vinul respectiv. Am băut-o împreună și de acolo s-au pornit poveștile. Mi-a povestit cum pe la finalul anilor ’70, în timp ce era la festivalul de la Cannes, a băut o noapte întreagă Rosé d’Anjou alături Lino Ventura. Tot atunci a văzut-o pentru prima oară pe Sophia Loren, despre care mi-a mărturisit că era extrem de frumoasă. “Aproape la fel de frumoasă ca Irina Petrescu”.  Ascultam fascinat și încercam să-mi imaginez lumea, conversațiile, tabieturile și mai ales atmosfera de atunci. A fost sticla începutului unei prietenii care avea să dureze din păcate nu foarte mult. În iarna anului trecut, Ion Besoiu a plecat lăsând în urmă sute de povești și mii de roluri. Din această cauză voi încadra Rosé d’Anjou în categoria vinurilor din trecut care ar trebui gustate și azi, pentru poveste și moștenire.

Chateau Minuty – Côtes de Provence –2017.  Roze-ul prezentului. Provence -ul dă de câțiva ani buni cel mai popular roze, a la mode, cum s-ar spune. Un vin ușor de băut, o companie plăcută în preajma căreia dă bine să fi văzut. E de vară, de sudul Franței, Cote de Azur, Saint -Tropez,  distracție, libertinism, lux, yacht-uri, stridii, stele Michelin la tot pasul, creatori de modă, modele minore și bătrânei albi cu carduri negre, șlapi de plajă cu genți Chanel… o lume întreagă într-un pahar de vin. Nu e de mirare că e atât de popular, până la urmă vine la pachet cu ideea de vacanță la mare, indiferent dacă dopul sare la Villefranche, la Monte Carlo sau la Mamaia Sat. Depășind totuși partea de imagine , Minuty este un vin excelent pentru o după-amiază leneșă petrecută pe o terasă cu vedere. E genul acela de vin care te face să duci prânzul spre cină, iar cina spre mic-dejun, e discret, revigorant, vivace și foarte adaptiv. Am dat peste el în vara lui 2006 în timp ce căutam pe un soi de navigație rustică un drum spre autostradă. Am dat chiar peste Chateau, care arătă fix ca un cliché scos din filmele despre sudul Franței, adică enervant de impecabil – o vilă provensală în mijlocul unei podgorii, cu un drum pietruit cu calcar și o poartă flancată de doi chiparoși. A fost o vară din care îmi aduc aminte frânturi, din motive lesne de înțeles. De atunci am continuat să-l beau în fiecare an. 2009, 2011 și 2015 mi s-au părut cei mai buni ani. 2017 băut în vara lui 2018 sună mai promițător decât ochii unei tinere diafane pe plaja din 2 mai. Mai ales că nevoia noastră de alcool crește direct proporțional cu absurdul politic ce se revarsă peste țara în formă de pește.

NUD 2017 – Crama Rasova. Roze-ul viitorului. M-am născut în Dobrogea și în toate amintirile mele din copilărie, pe lângă apă, apare viță de vie. E ca un pattern al memoriei mele afective. Toată arhitectura Dobrogei a fost parcă creată anume pentru vin, e ca și cum atunci când Dumnezeu a desenat lumea, și-a pitit pentru el un colț unde să-și facă pe ascuns o cramă. Un loc înconjurat de apă, cu un sol bogat în săruri și calcar, în mijlocul căruia a plasat un mare radiator construit din cel mai pur granit – Edenul Vinului. Că francezii au fost mai pricepuți prin Provence sau italienii prin Toscana e o chestiune de cultură, civilizație, dedicație și pasiune. Din fericire, vinul nu este o fată mare al cărei timp de măritiș, odată trecut, nu mai aduce nimic bun. Dimpotrivă. Dobrogea de abia acum începe să-și arate nurii, încet dar extrem de provocator. Îi simți întâi prin transparența cămășii albe, ca mai apoi se le citești formele în contre jour-ul soarelui ce răsare din mare. Crame noi ridicate pe podgorii vechi răsar pentru a vesti lumii că din lumea veche răsare o lume nouă – de la Măcin la Niculițel și de la Adamclisi la Rasova. Nu întâmplător am ales ca roze al viitorului un vin născut în cea mai tânără cramă a Dobrogei. Când mergeți cu mașina spre mare, la capătul podului de la Cernavodă, priviți în dreapta sus. Acolo este Crama Rasova, o clădire cu o arhitectură modernă perfect integrată în peisaj. În beciurile de acolo se naște un vin pe numele lui mic NUD. Un roze în al cărui buchet se găsește cheia complicatului labirint al vieții – BUCURIA. Cam la acest cuvânt aș restrânge toată caracterizarea. Prietenii mei cu polonic la gât ar putea să vă facă să credeți ca sunt urme de iasomie în retro gust și nuanțe de căpșune și vanilie pe la mijloc… mă rog, finețuri. Adevărul pentru optimiști este că în gustul acestui vin se află viitorul, iar dacă îl gustați va fi printre puținele prilejuri în viață când chiar vă veți dori să trăiți viitorul.  Căutați întotdeauna o masă cu priveliște și o companie plăcută. Turnați NUD-ul în pahar, lăsați soarele să se zbenguie puțin prin el, iar apoi gustați. Iar în momentul în care el, vinul, valsează cu papilele voastre veți auzi de dincolo vocea lui Tamango șoptindu-vă în ureche – „Hai să-ți dau o vară frumoasă.”