Nu de puține ori în viață ni se întâmplă ca așteptările să ne fie înșelate de prieteni, chiar de prietenii cei mai dragi. Nu ne învață nimeni la școală cum să trecem peste așa ceva. Nici măcar la facultate, pentru cine ajunge până acolo. În acest început de primăvară am pățit-o din două direcții: în loc de primăvară am primit o iarnă prea puternică pentru anumite flori și, de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, am mai constatat și că muzica pe care obișnuiam să-mi binedispun sinele nu mai era, brusc, de ajuns. Norocul meu a venit din două zone exotice, care au rezolvat rapid și problema griului deprimant de afară și pe cea a lipsurilor muzicale. Să fim serioși, pe timp de iarnă, dacă nu-ți acoperi urechile cu ceva consistent, ai pus-o.
Am dat play. Dacă ați citit până aici, vă invit să dați și voi play, să intrăm împreună. E o noapte târzie de vară a aniilor ’50. Zăpada galben-cenușie de afară s-a transformat sub ochii mei în nisipul de pe plajele de lângă Havana. Cu căștile pe urechi, sunt în faimosul Tropicana și pe scenă se află Orquesta Akokán. „Cine-s ăștia?”, cititorul ar putea întreba. Sunt o bucurie, numa’ că nu-s din anii ’50, ci din prezent și tocmai se pregătesc să-și lanseze albumul de debut, ceea ce-nseamnă că nu e nevoie să devenim nostalgici. Nu trebuie să știi istoria muzicii ca să te bucuri de ei, nici măcar nu-i cazul să fii vreun pasionat de muzică cubaneză. E suficient să-ți deschizi puțin urechea. Dorul de vară pentru mine e ca dorul de casă și ca să nu torni alcool pentru stingerea lui, mai bine torni niște astfel de muzică, bucurie pentru suflet. Orquestra Akokan vine chiar de la kilometrul zero al muzicii cubaneze, Areito Estudio Ciento Uno, studioul de înregistrări din capitala Cubei, construit în 1940 după specificațiile precise ale unui inginer de sunet. Acolo au luat naștere toate piesele cubaneze celebre. TOATE. Nu cred să existe un astfel de centru în altă parte în lume, de o asemenea importanță pentru muzica unei națiuni, poate doar Lăptăria, dar ea a avut viață mult mai scurtă. Știu, știu, și Blue Note. Sigur mai sunt și altele, să nu ne împotmolim în detalii.
Vocalistul cubanez Jose „Pepito“ Gomez, inspirat probabil de toată această istorie și luat de mână de casa de discuri Daptone (responsabili pentru ‘Back To Black’ al răposatei Amy, pentru niște albume Charles Bradley, hai și pentru niște Sharon Jones), și-a strâns trupa și au înregistrat în acest studio albumul lor de debut, cel eponim numit Orquestra Akokan și care iese pe 30 martie. Akokan este un cuvânt în yoruba, folosit în Cuba, ce înseamnă “din inimă”. Cred că este recenzia perfectă a muzicii lor. Big band-ul care canta “revolucion”-ul se situează la limita dintre jazz și muzica latino numai pentru a șterge această limită. Nu e muzică trecătoare, e muzică ce rezistă istoriei și care te face să simți Cuba fără ca măcar să o fi vizitat vreodată. Dacă nici asta nu-i performanță, nu știu ce să mai zic. Totul în această înregistrare este natural. Și saxofonul ăla…
Părăsesc Cuba, dar tot cu speranțe de mai bine, de mai cald. Urcat la volanul unei mașini nou-nouțe, pe care am așteptat-o toată viața și pe care îmi doresc să o conduc în fiecare minut. Mirosul ăla de mașină nouă, dar ai și niște crengi de liliac proaspăt cules pe bancheta din spate. O căldură fenomenală vine de undeva și îți intră în oase, dar e însoțită de un soi de tristețe, de melancolie. Îți place să te lași purtat de val –ăsta-i lucrul sănătos de făcut în astfel de cazuri. Cam așa m-am simțit prima dată când i-am ascultat. Cu a doua salvare din aceste vremuri friguroase v-am făcut cunoștință deja și pe radio: Khruangbin. Sunt niște texani pasionați de cultura thailandeză, printre altele. Asta le-a adus numele (Khruangbin în thailandeză înseamnă “avion”), dar și o parte puternică a sound-ului, inspirați fiind în ceea ce fac de niște casete de funk thailandez din anii ‘60 pe care le-au găsit cine știe pe unde. Cu noul album, “Con Todo El Mundo“, au rămas în zona funkului dar s-au dus puternic și către soul, geografic către Orientul Mijlociu, în special către Iran. Astfel de sunete nu erau prea prietenoase cu europenii din noi, până la Khruangbin. Meritul lor cel mai mare e că au făcut din ele atât o plăcere, cât și o provocare. Soarele răsare chiar și în toiul nopții cu acest album.
În loc să dai o grămadă de bani pe un concediu într-o țară mai caldă, pentru care ai avea nevoie și de concediu smuls cu greu de la șefii din zilele noastre, nu mai bine pui tu un disc? Două, în cazul nostru. Efectul e garantat, e terapia de care aveai nevoie să te ducă cu bine până în primăvară.
