Întâmplarea face ca la final de februarie să pot ajunge într-un training camp în zona Alanyei, ceva mai la sud de Antalya. Zona plesnește de primăvară în această perioadă, în sensul că totul e verde-crud, iar temperaturile sunt undeva pe la 20 de grade Celsius. Chiar spe 25. Comparativ cu cei care sunt prin Filipine zilele astea, e un fleac. Sau chiar mai puțin. Însă, dacă te gândești că în București sunt 0 grade, ai altă perspectivă. Și, în plus, ar mai fi faza asta în care scriu aceste rânduri și ascult cum se zbat valurile Mediteranei pe mal, de-mi vine să merg să le mângâi să nu se streseze. Că ușa la balcon e deschisă de parcă aștepți să-ți între cineva pe geam. Și mai e și faza cu culesul portocalelor din portocalii care, deși sunt plini de fructe, au înflorit deja ca să nu-i ia vara pe nepregătite.
Am interacționat cu oameni care au evoluat prin sfera altei religii. Ne-am împrietenit în câteva zile. A fost simplu pentru că le-am plătit mâncarea. A fost și mai simplu pentru că, pe lângă ce le-am plătit, mi-au dovedit că la ei gătitul e complex și înseamnă multe întrebări, pe lângă multe zâmbete. Deja am un frate aici. Îl cheamă Mustafa și are în jur de 55-60 de ani. Dacă pleacă spre casă înainte de a părăsi eu localul, vine și mă salută. E singurul care vorbește engleză în cârciuma plină de localnici. Poate o fi fost retrogradat dintr-un local de lux din cauza vârstei. Sau cine știe?! Nici nu contează. Important e că ne înțelegem. Poate o să-i aflu povestea dacă va dori să verse atât de multă engleză la o masă într-o seară mai liberă.
La hotel sunt ruși. Mulți ruși. Unii nu vorbesc engleză. Nu ne înțelegem pentru că nu zâmbesc. Cei care vorbesc engleză nu zâmbesc și încearcă un aer autoritar. Dacă mâncarea la all inclusive ar fi cu suflet ar avea o șansă. În situația asta însă…
Turele sunt faine. Pe coastă e vălurit de parcă te-ai duce spre deșert. Dar cum întorci capul spre munte, ai impresia că urmează să ajungi în Grecia. Găsești măslini. Mulți. Dar printre ei zărești femei prea îmbrăcate, deși poate-i mai bine așa, îmbrobodite foarte. Toate aproape la fel. Doar copii sunt cum îi știi.
Relieful și vegetația impresionează. Chiar și simplitatea oamenilor. Poate că simplitatea acestor oameni îi împinge să construiască acele temple ale kitsch-ului în care se înghesuie în lunile calde turiștii. Și toate acele statui impunătoare mimează o forță a unei țări speriate care a fost cândva imperiu.
