Ziua se duce spre culcare pășind greu, încălțată în cizme de cauciuc maro, murdare de cotidian, târând după ea, legate cu sfoară slinoasă, sufletele pline de sânge și deznădejde ale celor ce s-au căznit a o înfrunta în speranța că vor ieși măcar neumiliți de banalul ei.

Amurgul își deschide parpalacul crepuscular și o primește arogant în nudul său pentru a o silui. Orașul arată ca și cum un pictor imens și nebun și-a aruncat peste el paharul cu apă în care a tot înmuiat pensulele pentru cel mai nereușit tablou al său. E mizerie, e frig și plin de taxiuri galbene ca niște bube dulci pe pielea zbârcită a urbei,  la ale căror volane stau personaje cu capete mult prea mari și ipoteze mult prea mici, mestecând într-una vorbe fără sens și scuipându-le pe fereastră sub forma unor abrevieri lătrate. Mă furișez neobservat, camuflat parțial de o grimasă rămasă întipărită pe chipul meu de la primele ore ale dimineții, pe sub streșini de pe care curge uleios lichidul de frână al nesimțirii, pe după ziduri de BCA scrise cu esență de gaze eșapament, pe lângă copaci căzuți de greutatea propriilor responsabilități și intru în prima cârciumă cu felinar mov ce-mi iese în cale. Mă afund în cea mai mică masă din cel mai îndepărtat și mai obscur colț al locantei, situată într-un unghi mort demult privirilor optimiste. Mă dezbrac de haină și o scutur de paraziții cu șase picioare și dinți ascuțiți de grosimea firului de păr adunați din cine știe ce conversații telefonice de peste zi. În cârciumă e destul de întuneric, lumina vine doar de la o candelă ce arde cu ulei de ricin, bătută în două cuie ruginite sub o icoană ștearsă, atât de ștearsă încât aud cum la mesele din jurul meu se pun pariuri pe ce chip de sfânt a fost odinioară. Privesc meniul. E scrijelit cu un briceag bont pe blatul mesei la care stau. Cât le-o fi luat? Un chelner fără față îmi ia comanda. Îmi aduce sticla de vin și mi-o pune pe masă alături de un pahar. Cu partea de jos a tricoului de pe mine șterg paharul de praful disperării și torn neliniștit lichidul purpuriu. Prins deja în sevrajul propriei neputințe sorb cu ochii închiși prima înghițitură. Candela pâlpâie și se luptă din toate puterile ei să nu se stingă la vântul ce intră abuziv de afară odată cu deschiderea ușii de la intrare. Aud pași care se apropie de mine. Au o cadență ciudată, un fel de ritm într-o evidentă aritmie, o disfuncționalitate tonală care într-un anume fel mă calmează. La o masă în fața mea, se așază posesoarea pașilor. O apariție stranie în rochie roșie al cărei decolteu de la spate se oprește la o miime de răsuflare înainte de a fi prea târziu. Nu mă vede, nu are cum. Eu, în schimb am privilegiul spectatorului aflat în rândul întâi la premiera Aidei de la Covent Garden. Își așază lent, foarte lent, poșeta, de dimensiunile unei scrisori trimise de pe front, pe masă și scoate din ea, lent, foarte lent o țigară lungă, atât de lungă încât în momentul în care o învârte deasupra capului în drumul către poarta buzelor roșii, se aprinde la întâlnirea cu flacăra candelei. Mișcarea, asemănătoare cu cea a cowboy-lor la aruncarea lasoului lasă în văzduhul anonimei bodegi un cerc perfect de fum care se așeză deasupra capului EI construind în crepuscul iluzia că zăresc urme de aripi pe spatele dezgolit. După două fumuri, ridică mâna dreaptă lent, foarte lent iar arătătorul subțire, de pianistă, face o mișcare repetitivă ca și cum m-ar invita la masa ei. Ridic privirea și descopăr oglinda, împușcată de vreme, cu ramă din lemn de palisandru, agățată pe peretele din față, în care îmi descopăr propria existența pe care până în acel moment o crezusem pitită de orice curiozitate. Iau sticla și mă așez în fața ei, la masa ei. Insesizabilele riduri de sub privirea ei îmi încălzesc brusc trupul degerat de nepăsare. Nu mă întreabă nimic, nu îi răspund nimic. E un vals al tăcerii pe celelalte opt note muzicale, nedescoperite încă. Torn din vinul meu în paharul ei. Știu că e al ei după semnătura discretă de ruj. O las pe ea să bea prima deși nu este o feministă în aceiași măsură în care eu n-am citit cartea sfântă a misoginismului. Nu îmi zâmbește dar știu că ar râde dacă ia-și spune gluma cu basistul de jazz. Și ea știe asta. Tăcerea noastră devine din ce în ce mai spumoasă și mai interesantă cu fiecare picătură de vin ce trece prin noi până când aproape că nu mai există secrete conștiente. Timpul curge în spatele nostru și îl auzim. Auzim fiecare secundă care se prăbușește pe podeaua de sub noi cu un zgomot metalic de monedă subțire. Când scrumul epopeicei țigări a picat pentru ultima oară în scrumiera improvizată dintr-o frapieră de tablă zincată, ușa s-a deschis din nou și în mizeria de lumină stradală am zărit silueta lui Hercule. Un trup uriaș captiv într-o cămașă cadrilată ce scârțâie la fiecare cusătură. Dragonii mitici din tatuajele de pe antebrațe se gudură nerăbdători în a scuipa flăcări de gelozie. Ea ridică lent, foarte lent din sprâncene și-mi spune în limba nevorbită acum e acum. Colosul își instalează mașinăria numită frivol trup în fața mesei noastre. Dragonii din tatuaje schelălăie. Din buzunare scoate două pistoale și le pune pe masă pentru a-mi alege. Îl iau pe cel cu mâner de fildeș pur pe criterii de design. Ieșim în strada neagră și ne separăm cu zece pași de căciulă. Încerc să-i ghicesc privirea dar întunericul mă biruie. Văd doar ochii de foc ai dragonilor ca niște puncte de neon fremătând în negură. Ceva mi se pare ciudat. Faptul ca nu mai aud zgomotul timpului. Aud însă, în întuneric, sunetul ascuțit al unui glonț de argint ce vine spre mine cu viteza sfârșitului în același timp cu mirosul puternic de praf de pușcă pe care-l cunosc de la vânătorile din copilărie. Glonțul mușcă din mine înainte ca eu să apuc să gândesc că ar trebui să apăs pe trăgaciul gravat cu numele ei al pistolului cu mâner de fildeș. Cad. Nu-i adevărat, viața nu-ți trece prin față cu repeziciune ca într-o casetă VHS derulată. Pur și simplu se face întuneric și atât. Cu ultima suflare aud pași ei cum se îndepărtează. Lent, foarte lent. Mor.

Șapte ore mai târziu deschid ochi și zăresc o nouă zi intrând pe fereastră. Să fiu al dracu-lui dacă asta nu va fi o zi bună. Uite ce raze are soarele de a cărui existență uitasem. Lângă mine în pat, ca în toate diminețile ultimilor mulți ani, doarme ea zâmbind a vis frumos. Va fi o zi bună sau poate una colosală. Va fi o zi.

Pe masa din bucătărie două pahare goale și o sticlă la fel de goală de Federalist, Dueling Pistols.

Notă de subsol – Federalist Dueling Pistols este un vin californian de excepție născut din împletirea superbă dintre Zinfandel și Shirah în Dry Creek Valley, Sonoma . Pentru mine este revelația anului trecut. În București îl găsesc la Vino, pe Eminescu.