Îmi pot închipui că toți avem un teanc de cărți lăsate în așteptare, prin apropiere, la doar atât cât să întinzi mâna, până când timpul și toate cele ce ne înconjoară ne vor elibera răgazul nostru pentru lectură. Motivele felurite ale îngroșării teancului de cărți pot da niște răspunsuri în ceea ce privește firea noastră. Ca să nu mai aduc aminte de psihologii care au invadat lumea, mă gândesc în schimb la Hercule Poirot sau la Sherlock Holmes. Ei sigur ar fi avut ceva de zis despre fiecare din noi doar privindu-ne cărțile așezate pe noptiere, poate câte ceva despre plăcerile și nevoile noastre, slujbele sau chiar despre prietenii noștri. Eu scriu rândurile acestea în liniștea și vecinătatea teancurilor mele, poate de aceea îmi permit un pic să filosofez, dar poate voi nu aveți prea mult timp de pierdut cu lucruri mărunte, așa că mă apuc de ceea ce vreau să scriu și vă arăt cartea „Un bărbat pe nume Ove”, de Frederik Backman.

Prima dată m-am întâlnit cu ea în mai multe exemplare, în librărie. Cu această ocazie vă divulg faptul că sunt librar. Ei, și cum apărea cartea în librărie, nu știu cum se întâmpla că imediat ajungeam să vindem ultimul exemplar. Firește că mi-a trezit interesul. Ce să fie oare cu ea, m-am întrebat. E o carte groasă, pătrățoasă, dodoloață, cum numai în vacanțele din adolescență mai vedeam la vară-mea, care-și aducea cu ea cărți de formatul acesta, și cu care eu adolescenta, din partea astălaltă de Europă, nu eram obișnuită. Chestiuni lucioase occidentale, mi-am zis în mintea mea stăpânită uneori de idei preconcepute. Deschid cartea, citesc dedicația autorului, „Pentru Neda. Ca întotdeauna, ca să te fac să râzi. Întotdeauna”, dau paginile, citesc primele rânduri, prima pagină, chiar și-un pic din a doua pagină, cu greu m-am oprit, că un librar nu are vreme niciodată să citească în librărie. Închid cartea, o plătesc, o vâr în rucsac, trece ziua de librărit, dacă n-aș fi stat așa de aproape, probabil că aș fi continuat să citesc în autobuz, ajung acasă și-l deschid iar pe Ove.

Frederik Backman scrie cu o ușurință nemaipomenită, te ține foarte aproape de paginile sale, te ține strâns de carte cu sensibilitatea și cu delicatețea prin care îți arată personajele sale. Ove, de exemplu, nu-i greu de ghicit că este personajul central, un bărbat ursuz nevoit să trăiască într-o lume schimbată în care nimeni nu mai știe să construiască nimic și-i angajează pe alții să le repare lucrurile stricate, departe de ceea ce-i pare lui a fi corect; într-o lume a oamenilor în cămăși albe, a generației cu fire albe în urechi și fără responsabilități, a celor care conduc mașini japoneze și nu mașini SAAB. Până la sfârșitul cărții l-am îmbrățișat de mai multe ori pe acest personaj, pe care nu aveam cum să nu-l îndrăgesc. M-a înduioșat loialitatea lui față de soție, unica iubire a vieții văzută cu ochii tânărului Ove și cu inima bărbatului Ove de 59 de ani. M-a amuzat modul în care-și arată nemulțumirile sau încurajările, care firește că nu par a fi încurajări la prima vedere. Am râs cu hohote și am citit cu nod în gât, deci iată o carte faină!

Într-un fel de post-scriptum, mai adaug că am mai citit de Frederik Backman, după Ove, și „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”. E la fel, adică tot așa, m-a ținut aproape, dar e un pic altfel, adică dacă ai citit „Un bărbat pe nume Ove”, nu-i previzibilă deloc pe parcursul ei. Cu siguranță și această carte este de pus în teanc dacă încă nu aveți vreme de citit.

Pe curând!