Murmansk. Februarie 15. Sunt minus 100 de grade în mine, minus 38 afară. Pe Tralovskaya e o cârciumă în care în fiecare seară se strâng doar cei ce nu vor să fie văzuți. E ținută de una Evdokia Șâșkina, o femeie grasă, văduvă, bețivă, depresivă și mereu cu capsa pusă dar cu suflet bun, un fel de înger decăzut al bețivilor, o maica Tereza a celor împinși de soartă în acest capăt de lume fără nici un azimut și fără nici o speranță în nici un fel de viitor. Cârciuma nu e nici pe departe o speluncă, dimpotrivă, zidurile sale afumate trădează încă tapetul de mătase imperială, mesele deși greu încercate își poartă încă demn blaturile de mahon, samovarele sunt din argint iar în spatele barului cu blat de marmură, printre sticlele puse fără noimă stă atârnat portretul lui Nicolaie Romanov într-o interpretare originală a lui Chagall. Într-un colț, un pian Perzina pe care tronează un sfeșnic cu șase brațe din os de balenă ale cărui lumânări au ars probabil ultima oară în ziua în care a murit Vîsoțki. Nu știu prin ce conjunctură în bucătăria acestei locante fără nume, pe care cunoscătorii o numesc simplu La Șâșkina, habitează un bucătar francez, unul Pierre D’Acrchaon, pe care toată lumea îl strigă Piotr.

Francezul este o enciclopedie a decăderii și o definiție vie a renunțării. Când am spus că habitează , n-a fost o figură de stil, pur și simplu locuiește de ani buni în bucătărie, într-un soi de odaie improvizată în debaraua de legume. Cine dracului mai folosește, oricum, legume în Murmansk. Francezul gătește doar atunci când… era să spun când are chef, dar el nu are chef niciodată, gătește… câteodată, acest câteodată neavând o logică sau o cadență. În rest nu face decât să pună caviar în niște tipsii mici de porțelan și murături pe niște platouri Rosenthal ciobite. Ăsta e meniu standard – caviar, murături, pâine neagră și vodkă… vodkă până la uitare. Pe mine nu mă deranjează. Deloc. Mai ales în seara asta în care mi se pare că de pe cercul polar aud țipete de creaturi subacvatice mitice, țipete, urlete disperate și triste în lumina verde a aurorei și îmi pare că frigul miroase a sânge. În astfel de seri nu mă deranjează nici o afurisită de vodkă și nici caviarul de morun întins grobian pe o felie groasă de pâine neagă și mâncat cu murături. În cârciumă îl mai recunosc pe Alexei, ultimul jurnalist viu din oraș și pe Bijon, un motorist norvegian de pe un vas spărgător de gheață eșuat acum mai bine de zece ani. Le știu poveștile amândurora cu amănunte. Trei seri la Sâșkina și afli toate poveștile.

De obicei la ora asta pe bar, într-un con adânc de umbră și tăcere își termina prima sticlă de vodkă cu ardei și Fedea Chiorul, de departe cel mai ciudat personaj al stabilimentului, fost căpitan de submarin, poet cu cinci cărți publicate, căsătorit în anii 80 cu cea mai în vogă prezentatoare TV sovietică, și inventator al submersei elicoidale, orice ar însemna acest lucru. În seara asta e mai puțină lume. Cu atât mai bine. Mă așez la o masă oarecare și-i fac semn lui Volo ( Volodea) să-mi aducă o sută de vodka. Volo vine repede cu paharul înghețat. Nici nu știu de unde are puștiul ăsta atâta energie. Îmi pune paharul în față, se apleacă discret și îmi șoptește, ca și cum ar fi descoperit formula nemuririi, “Piotr a gătit.” Recunosc ca m-a surprins această noutate în locul în care nu sunt niciodată noutăți. Știam că francezul gătește din poveștile spuse de alții, dar de când eram acolo eu nu avusesem niciodată onoarea. “A gătit langustină albastră în sos de Roquefort, trufe albe și coniac cu sparanghel caramelizat și piure de cartof dulce cu flori de dovlecel .” Futu-i, boul s-a găsit să-ți scoată stele Michelin de la naftalină în cea mai proastă zi a mea. Ok, n-are decât să-mi aducă creația culinară a mileniului atâta timp cât continuă să-mi aducă alcool.

După al patru-lea pahar situația nu mai e chiar atât de neagră, ba chiar încep să mă uit spre nișa dinspre bucătărie curios de langustina albastră. Îmi aduc aminte că nișa de la bucătărie a fost inventată de un bucătar a lui Petru cel Mare. Ușa de la intrare se deschide și atmosfera intimă a rataților este inundată de un grup ireal de tineri blonzi cu ochi albaștrii și dantură perfectă. Patru fete și trei băieți ca-n reclamele alea la… la ce dracu erau reclamele alea cu frumoși de ăștia? E clar că sunt din alt film, ba chiar aproape că sunt dintr-un film. Volo îi așază fix lângă mine. Imbecil. Inevitabil zeii blonzi se dau în vorbă cu mine. La început îmi cer un foc. La Sâșkina se fumează în draci. După care mă iau cu chestii standard, .”de unde ești, ce faci?”. Le răspund vag încercând să ies invizibil din potențialul conversațional. Nici o șansă. O blondă superbă și îndrăzneață se întoarce cu tot cu scaun spre masa mea. După accent aș zice ca e americancă. Mă întreabă direct câți ani am și de ce religie sunt. Îi răspund la a doua întrebare. Ea zâmbește cu toți dinții ei de cal, albi și îmi spune că vrea să-mi propună ceva. Sunt prea obosit și muuult prea lipsit de interes pentru orice propunere. Ascult totuși, parțial din curiozitate și parțial din bun simț. Aflu că ei, oricine ar fi ei, sunt plecați într-o expediție. O expediție pentru a găsi sfârșitul pământului. Aproape că-mi vine să-i zic că tocmai l-a găsit. Nimic nu pare mai la sfârșit decât Murmanskul. Dar, aflu imediat că ei chiar vor să găsească un sfârșit fizic, palpabil, și, uimitor, tânăra îmi spune că suntem toți victima unei dezinformări, aceea cum că pământul ar fi rotund. .”Pământul e plat iar noi vom dovedi asta.” Mă uit la paharul de vodka, mă uit la ea și ambele par aievea.

În cârciumă s-a lăsat tăcerea brusc. Aproape că pot auzi picătura de apă ce stă să curgă la robinetul din bar. Liniștea e din ce în ce mai adâncă iar mintea mea refuză parcă să meargă mai departe. Brusc totul e întrerupt de un râs tușit și gâjâit ce vine de undeva de lângă bar. E Fiodor Chioru, chiar era acolo și nu l-am zărit. Fiodor e cuprins de un râs ce crește treptat cam ca motorul unui Jiguli la pornire iarna. Printre tusete și râs Fiodor conchide .”Bă, dacă pământul era plat, erau de mult căzuți în neant toți proști de pe el.” Fraza stârnește instantaneu râsul Evdokiei, care se spune că n-a mai râs de la numirea lui Andropov președinte. Râsul molipsitor ne cuprinde pe toți ca o eliberare, ca o revelație a faptului că nimic nu e pierdut pe lume atâta timp cât există imbecili. Grupul de exploratori ai viitorului se simte vădit incomodat de atitudinea întregului echipaj de pe corabia Evdokiei. La început zâmbesc tâmp după care pur și simplu părăsesc incinta. Râdem cu toți minute bune. Între timp a venit și langustina albastră adusă chiar de Piotr într-un hohot de râs. Idiotul tocmai gătise una dintre cele mai rare și mai sublime mâncăruri zămislite vreodată pe acest pământ, plat după unii. Mi-e greu să spun când și dacă am mâncat ceva mai desăvârșit. Am dat vodka la o parte și Evdokia a desfăcut o sticlă de Chateauneuf 88 pe care habar nu am de unde a scos-o sau cum a ajuns vinul ăsta în ultimul loc din lume în care te-ai fi așteptat să-l găsești. Ne-am strâns toți la o singură masă. Bijorn are ochi în lacrimi de fericire sau poate de tristețe, dar îi are în lacrimi cu fiecare îmbucătură din miracolul francezului. Toate aromele burgheze, toată savoarea vieții, toate subtilitățile sofisticate ale bucătăriei universale, totul e comprimat în farfuriile din fața noastră. Sublim.

La final, Alexei bagă mâna în pufoaică și scoate un mănunchi de Partagas Torpedo păstrate impecabil. Fumăm cu patimă și ne avântăm în discuții din ce în ce mai interesante. Din când în când râdem în cor de pământul plat devenit laitmotiv . Volo a aprins sfeșnicul de pe pian iar Evdokia a adus la trabuc, Martel. Fiodor citește o poezie atât de frumoasă încât pentru prima oară mă hotărăsc că trebuie să schimb ceva în viața mea. E februarie și suntem la capătul lumii, capăt după care începe din nou lumea, așa cum e ea, cu rele dar uneori și cu bune, rotundă.