Undeva într-o grădină, departe de lume, a crescut un trandafir. Ce era special cu el era că avea o culoare pe care fetița nu o mai văzuse. Era un roz cu stele înăuntrul lui. În timp ce se plimba prin grădină, trecu pe lângă el, îl văzu și primul gând care îi bătu la ușă fu să-l rupă, să-l păstreze și să-l usuce, să fie al ei. Făcu câțiva pași către cireș, mâncă cu poftă singurele două cireșe ce atârnau în ramurile ce se împleteau cu cele de trandafir și cu altele de tei. Discutau unele cu celelalte, le lasă în pace și merse înapoi în casă. Fetiței îi plăcea să lase florile și plantele să aleagă ele cum vor să crească, cu cine vor să se iubească și pe ramurile cui vor să înflorească.
În timp ce alerga prin casa, cu fusta ei plisată, zări pe fereastră trandafirul. O privea cu culoarea lui nemaivazută. Se uită la el, se uită la ea. Îmi dai voie să te rup, îi spuse? Aș vrea să rămân așa cum sunt, îi răspunse. Îmi place vântul vostru de primăvară, îmi place lumina și iubesc soarele. Îmi plac piciorușele albinelor care mă gâdilă. Fetița îl privi cu ochii mari, era un trandafir altfel. Bine, am să te las să fii, te rog doar dă-mi o petală. Atât. Alergă în grădină lângă el, îl privi și atinse o petala, el o fixă cu ochii ridicați, îi era puțin greu să se uite la ea, ar fi trebuit ca fetița să coboare pe genunchi și atunci ar fi putut să o privească ușor. Era liniște și nemișcat în jur, toate plantele o fixau. Nu iși schimbau poziția, dar o fixau. De ce simt oamenii ăștia nevoia să rupă, discutau între ele. Pentru că le place să se bucure de noi, răspunse un braduț firav, care încă își căuta familia. Rămăseseră la munte. Tu ești mic și nu știi nimic, spune un trandafir mare, roșu și puternic, iar o altă dominiță roz îi atrase atenția, ce te face pe tine sa tratezi așa un copil?
Fetița se apropie de ei, își atinse degetele de brăduț, forma lui se schimbă, din înalt se făcu câteva momente rotund, crenguțele lui se împrăștiară ca un roi de gâze gonite și apoi reveniră cu grație la loc. Când trecu pe lângă trandafirul roșu și își infipse nasul în el, petalele lui se transformară în fâșii, zburară de jur împrejurul ei, își lăsară mirosul peste tot în aer și apoi reveniră ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Trebuie să înțelegeți un lucru, ele fac asta pentru că e în natura lor să bucure, dar fără să știe sensul cuvântului a bucura. Le place să își împrăștie mirosul și le place să le băgați în seamă, dar fără să stie ce înseamnă a baga în seamă. Când vă aud venind își aranjează hainuțele, le scutură repede de praf, unele gâze încăpațânate nu vor să plece și pace, și cu tot cu gâze, zâmbind, își întind gâtul către voi, doar, doar.
Trandafirul roz era puțin altfel, solitar, tăcut, indiferent. Puțin îi păsa de fetiță și de miros. Era și atât, fără efort, fără dorințe, fără nimic din ceea ce noi transformăm în cuvinte. Stătea drept și se bucura de soare. Ea se apropie de el și îl atinse, se așeză pe genunchi în fața lui, iar trandafirul îi simți părul cum îi atinse petalele. Era atât de multă omenească blândețe în buclele ei, iar el putea să simtă. O sărută în tăcere și îi întinse o petală. Iar ea simți pentru prima dată că el o știe acolo lângă el, ascultă cum trandafirul respiră. Respiră și atât. Adună petala, o așeză în palmă și plecă ușor către casă. Trebuie să stiți că din momentul acesta ea a fost complet schimbată. Trandafirul o făcuse să simtă undeva de-a lungul ființei ei cum e lumea dincolo de lume, și dacă stau să mă gândesc asta e doar lumea unui trandafir. Gândiți-vă câte lumi puteți cuprinde, în răstimpul unei clipiri și fiți convinsi că nu acoperă nici cât cea mai mică gâză cu aripi transparente, care aterizează, curajoasă și neștiutoare, pe crestătura invizibilă a pielii, din toate cate pot fi, au fost, sunt și o să tot fie.
