Undeva într-un tărâm magic, acolo unde sufletele noastre se recunosc, în cerul de dincolo de cer, acolo unde totul e iertat, pentru că totul se cunoaște, trăiau niște ființe atât de frumoase încât îmi vine greu să vi le descriu. Chipurile lor erau făcute din lumină, zâmbetele lor deschideau sufletele celor ce îi priveau, înălțau inimi dincolo de cunoscut, făceau florile să înflorească, iar vântul să cânte, făceau ca totul să vibreze în ritmuri neauzite, iar păsărilor le dădeau prin simpla lor prezență, spațiu infinit în care să se desfete. Păsările cunosc cerul de dincolo de cer, au zburat acolo, au respirat acolo, ochii lor mici, rotunzi au văzut lumea de care vă spun. Poate din cauza asta se uită către noi oamenii cu înțelegerea celui ce știe, dar alege să rămână în tăcere.  Toate se armonizau în culori nemaivăzute, toate erau în culori ce explodau de bucurie, toate duc omul la înălțimi neatinse vreodată. Trăiau în iubire și trăiau în puritate. Trăirile lor erau cele de unde s-a născut totul, în forma lor cea mai curată. Nu existau gânduri altele decât iubirea și nu exista altceva în afară de frumusețe.

Și cum să nu sufere omul când el nu vede tot? Cum să nu-i fie dor când el nu mai știe unde e acasă? Cum să nu simtă furie când tot ce e în jur nu e nicio mică parte din adevăr. Am inventat modalități de a ne alina dorul, de a ne explica și conceptualiza trăirile doar că el, dorul e prea mare, și vine de prea de departe încât să nu simți un gol imens. Golul e pe măsura infinitului din noi. Golul e pe măsura puterii omului de a călători dincolo de toate cerurile, de cuvintele, de imaginile și ideile inventate vreodată, pentru a atinge măreția și simplitatea din care e făcut. Tristețea și suferința omului sunt pentru că el, fără să știe, nu vede decât o mică parte din ce e în sus și o mică parte din ce e în jos. Are în el, însă, cântecul sufletului ce plânge neîncetat, căutând să-i spună că lipsește ceva ce nu va putea fi alinat niciodată cu invenție umană, ci doar cu ochii limpeziți prin care să vadă Universul și Iubirea din care venim. În toată măreția noastră și nu cu inima trunchiată de invenții și minciuni ridicole, spuse de mult prea multă vreme. Timpul nu există, ceea ce vezi nu există, ceea ce ți se spune nu există atâta timp cât prin sufletul tău nu ai lăsat să curgă lumina infinită din care suntem făcuți. Până când spațiul din tine și din ochii care ți se uită către lume, nu e mare, larg, infinit, dincolo de cerul pe care îl vezi cu ochii, nu există concept sau idee care îți poate spune despre cine ești. Sunt doar invenții ce țin în loc lumina adevărată să pătrundă în tine. Adevărul este în noi, iar adevărul este tot ceea ce ne circulă prin vene și înseamnă doar iubire. Adevărul îl alegi moment de moment și poate fi doar pe calea iubirii orice lucruri privești, orice întâmplare se petrece. Au fost toate încurcate și amestecate  precum firele unui război ce țese haotic, lipsit de noimă, povești pentru oameni. Poate pentru a ne ține adormiți, sub vraja unor cuvinte ce nu ne mai ating inimile. Inimi  reci, neatinse, neiubite și necolorate, departe de casă, rătăcite, dar cu un dor imens ce nu te va lăsa niciodată să uiți.  Niciodată.