După cum puteți trage repede și bine concluzia din numele rubricii, nume pe care nu l-ați mai văzut până acum… avem rubrică nouă. Fauna Învinge, da! Pentru că e spectaculoasă și e a noastră.

Inițiativa acestui demers de prezentare a faunei României în întregimea sa îi aparține lui Doru Panaitescu. Brăilean din născare, aventurier din construcție, fotograf din pasiune și spirit autodidact. Așadar și pe cale de consecință, vom publica săptămânal un articol scris de Doru, cu tot cu fotografii, făcute de Doru, pe site-ul nostru cel de toate zilele, care-i urează “bine-ai venit” lui Doru.

***

Nu trebuie să mergi doar în inima Deltei Dunării sau pe crestele Carpaților să poți vedea specii frumoase de păsări și mamifere, de care ai auzit doar când erai copil. Unele din ele se încăpățânează să viețuiască alături de noi, aproape de marginea localităților sau chiar în localități, furișându-se zi de zi și petrecându-și viața pe “teritoriile” ocupate de semenii noștri.

Este și cazul primei mele pisici – fotografiată de aproape. Ați înțeles, sper, că e vorba de pisica mea sălbatică, pentru că, orice animal reușesc să fotografiez, consider mai apoi că este al meu, în special dacă descopăr că e tot acolo, la o vizită ulterioară.

Mare mi-a fost mirarea să reușesc să fotografiez așa de aproape această pisică sălbatică (Felis silvestris), pe care am văzut-o cu coada ochiului, furișându-se printre lăstarii proaspăt înmuguriți de pe malul bălții unde eram cu prietenii mei la pește. Am pus mâna repede pe aparat, pentru că, ați ghicit probabil, țin mai mereu camera foto la îndemână și am declanșat exact când pisica m-a observat și mi-a aruncat acea privire care, pe alt tărâm, m-ar fi înghețat și m-ar fi transformat într-o stană de piatră, ca-n povești.

Am înghetat și apoi m-am dezmeticit de îndată, pornind în urmărirea ei. Am avut un presentiment că această pisică este cooperantă când vine vorba de fotografiatul de aproape. Cu camuflajul pe mine, am început să o urmăresc tiptil, până a dispărut după o coamă a dealului împădurit ce se afla lângă baltă de pescuit. Am declanșat timid, inima bătându-mi cu putere.

Pisica a auzit zgomotul declanșatorului, s-a ridicat din nou și m-a privit nepăsător, plecând apoi agale către un luminiș unde s-a așezat iar la pândă. În mod normal, prădătorii cu viața atât de ascunsă cum sunt felinele sunt atât de greu de văzut, încât percepția tuturor este că această specie este rară. Totuși, pădurile patriei sunt pline de pisici sălbatice, și asta nu doar în zona montană, ci și în pădurile de la deal sau de la șes. Văzându-mă, s-a furișat iarăși departe de privirile mele indiscrete.

Am făcut un mic ocol și am urcat prin altă parte, regăsind animalul așezat pe sol, în căutare de mâncare. Inima îmi bătea cu putere și încercam să îmi stăpânesc respirația, concentrându-mă să decupez pisica din fundal, știind că astfel de ocazii de a sta aproape de un animal cu o viață atât de puțin cunoscută sunt rarisime.

Am mai petrecut apoi câteva minute cu animalul, care mi-au părut atunci ore. Se făcea că nu mă vede între ocheadele de verificare, regulamentare, deși era clar că e conștientă de prezența mea acolo, dăruindu-mi cele mai naturale posturi, aproape “domestice”.

Dacă n-ar fi fost inelele negre de pe coada groasă și șira neagră, puteam să jur, judecând după comportament, că am de-a face cu o pisica sălbatică și nu una hoinară.

Apoi, într-un final, a considerat că îi sunt prea aproape și a plecat iarăși, fluturând țanțoș coada și făcându-se imediat nevăzută în desișul pădurii. Am realizat atunci că motivul pentru care era atât de liniștită era acela că ședința foto avusese loc la doi metri de vizuină, așa că am decis că e mai bine să mă retrag, plănuind o pândă mai serioasă pentru o altă ocazie.

Este straniu să realizezi că poți găsi fauna atât de aproape de casă, atât de aproape de marile aglomerări urbane, până prinzi gustul explorării fiecărui petic de natură ce ne înconjoară. Aveam să văd (iar pe unele să reușesc să le și fotografiez) în următorii ani, în aceeași pădure, majoritatea mamiferelor din zona de câmpie de la noi, de la nevăstuici, bursuci, lilieci sau șoareci săritori de pădure, până la vulpi, șacali, arici, iepuri, mistreți, căprioare sau maiestuoșii cerbi lopătari. Dar vom vorbi pe îndelete despre fiecare din aceste specii în episoadele viitoare.

De atunci, fie iarnă, fie vară, am continuat să “monitorizez” pădurea cu pricina, pisicile sălbatice ieșindu-mi mai mereu în cale la marginea satului, în special pe înserat, când devin active.

Închei cu partea educativă a acestei povești: nu uitați că animalele sălbatice pot prefera, când condițiile le sunt propice, apropierea de așezările omenești. Trebuie doar să scoateți nasul din casă și ele nu vor înceta să vi se arate, dacă învățați să fiți atenți la ele. Spor la dibuit!

Doru Panaitescu