Uneori, ca să văd de unde vin, aș privi, cu privirea cea curată.

Uneori, m-aș apuca să cânt până departe.

Până acolo unde nu mai e nimic, doar liniștea vuiește.

Ca să îmi aud neauzitul.

Uneori, m-aș apuca să fug până la marginea pământului și apoi, aș vrea să văd dacă mă rostogolesc de pe el. Uneori, m-aș duce lângă stele ca să văd dacă sunt minciună și mi-aș scormoni, înăuntrul ochilor, adevărul despre ele. M-aș uita la lună ca să văd dacă mă minte. De secole. L-aș întreba și pe soare, dar nu știu dacă se cunosc.

Iar el m-ar invita la o plimbare, în tăcere.

Uneori, m-aș uita la viețile mele toate ca să văd dacă sunt adevărate sau doar eternă, neoprită amăgire.

Uneori, aș uita să închid ochii ca să îmi văd nevăzutul.

Uneori, aș sta de vorbă cu Isus ca să văd ce are de spus. Și l-aș întreba multe și știu că nu îmi va spune nimic, pentru că adevărul se află în tăcerea fără de formă și fără de nume, ce poate avea orice formă și orice nume. Și dacă omul ar vedea asta.

O tăcere ce cântă cu armonia apei dinăuntrul meu. O tăcere făcută din nimic. Un nimic făcut din tot. Un tot făcut din nimic. Un nimic ce poate fi orice.

Solemnă, simplă, desăvîrșită, înălțătoare, nemișcată tăcere, ce nu are nevoie de cuvinte.

Ființează în această eternă, minunată, necuprinsă frumusețe. O frumusețe a inimii, ce nu va putea fi vreodată atinsă decât în lipsa a tot ceea ce chiar omul a inventat.

Cum trebuie înțeles omul, cu capul sau cu inima?

Cum e inima dincolo de ceea ce știe de aici de pe pământ și cum e mintea golită de tot amalgamul de gânduri ce ne zboară deasupra capului. Uneori, aș da totul pentru focul din soba bunicii. Alteori, mă gândesc ce este cu adevărat învățătura. Copila știa și chiar înainte de a învăța. Ceea ce auzea trăise deja în interior. Erau experiențe traduse prin cuvinte. Și se pierdea aproape tot.

Doar că cele mai profunde trăiri ale ei nu i le povestea nimeni. Nu i le știa nimeni. Era extraordinara ei lume interioară făcută din suferință, curiozitate, supărări, gânduri, ruține, frici, emoții, iubiri, întrebări, nedumeriri, neputințe, minciuni, tresăriri, pe care nimeni nu i le putea auzi. E o lumea ce se desfășura înăuntrul ei, despre care ea nu știa nimic. Pentru că nu avea instrumente să o descifreze. Pentru că era trăită și nu o trăia ea.

Și așa au tot trecut anii, iar furnicile își cărau în liniște grăunțele, în timp ce fulgii cădeau, iar noi îi cunoașteam tot drept fulgi, în timp ce soarele strălucea iar noi îl cunoșteam tot drept soare.

Atunci când tu numești un ceva se pierde această extraordinară capacitate a omului de a înțelege, spuse, încet, copila, parcă doar pentru ea. Fiecare frântură de trăire îi era destinată spre neînțelegere oare? Adică se va trăi în mine și îmi va ghida acțiunile fără ca eu să știu? Adică acțiunile îmi vor fi făcute sau le voi face eu? Adică ceea ce fac, ceea ce aleg, ceea ce gândesc, ceea ce iubesc sunt ele ale mele?

Ce tot spui acolo? O întrebă un copac, nedumerit, ce îi auzi gândurile.

Despre ce tot vorbești? Continuă el.

Vă hrăniți cu întrebări de milioane de ani, dar refuzați să rămâneți neclintiți, așa cum stăm noi, pentru a asculta adevărul. Vă e frică de această nemișcare, dar puneți un miliard de întrebări fără sens.

Fetița se roti pe călcâie și îl privi în tăcere. Și totuși cineva îi vorbise. Dar în tăcere. Fusese auzit. Cântau păsările, cânta vântul și crengile și soarele și toate câte fac viața să fie, în tăcere. Se auzeau toate și toate erau nemișcate. Trăiau. Zburau. Încălzeau. Luminau.

Și pentru prima oară, pentru câteva fracțiuni de secundă, înțelese ce înseamnă iubirea. Stând nemișcată. Pentru prima oară se lăsă să se asculte. Să își audă cântecul din interior. Cântecul suav al unui copil, ce iubește să iubească. Pentru că din asta este făcut. Cântecul unei inimi ce se deschide atunci când primește hrana cu care a fost hrănită la facere.

Și poate pentru prima oară își deschidea ochii către acest miraculos mister din interior. Ce ne viețuiește cu delicatețe și ne invită mereu să ne reamintim cine suntem. Fără să ne ceară nimic. Fără să ne spună nimic. Sperând că într-o bună zi îl vom simți și ne vom reaminti. Un preaplin de iubire și o căldură, despre care nu știu cum aș putea vreodată să vă povestesc. Poate doar dacă ne vom așeza unul lângă altul, în tăcere.