Pe străbunicul meu din partea tatălui îl chema Serghei. N-a făcut nici o clasă, n-a avut niciodată acces la vreun manual de orice fel, în satul în care s-a născut nu exista școală. Într-o bună zi, pe la treizeci și ceva de ani, de nicăieri, a început să scrie. Și nu s-a mai oprit. Pe parcursul întregii sale vieți a scris zeci de cărți religioase în slava veche, limbă moartă, lăsând în patrimoniul bisericii din sat toate manuscrisele. Familia sa era respectată și avea tot timpul loc în primul rând al bisericii, ceea ce pentru timpurile alea însemna foarte mult.

Pe fiul lui Serghei îl chema Mihail, bunicul meu din partea tatălui. Era un om tăcut, care vorbea doar atunci când avea cu adevărat ceva de spus. Nu a făcut niciun fel de școală. Târziu, după ce s-a căsătorit, soția lui, Prasinia (bunica mea), l-a învățat să deslușească literele. A fost pescar de sturioni. Profesionist. În primăvara lui 1946, chiar înainte de începutul marii foamete a prins cel mai mare sturion din viața lui. Nimeni nu mai știe câte kilograme avea mai exact dar cei din familie își aminteau că l-a schimbat pe o barcă plină cu saci de făină. Barca aia i-a hrănit familia până în ’47 și i-a salvat de foamete. Îi plăcea vinul și de la el am băut primul pahar. La începutul anilor ’80 a orbit. Cu toate astea a continuat să pescuiască. Tatăl meu îl ducea la barcă dimineața, iar seara când se întorcea să-l ia înapoi îl găsea cu setcile pline de pește. Cunoștea Dunărea după miros, după auz, după vânt, după curenți. Nu mai avea nevoie de ochi.

Pe fiul lui Mihail îl cheamă Feodor, tatăl meu. A fost dascăl toată viața lui. A început la 16 ani ca învățător la Sulina, după care a făcut facultatea la București și a predat timp de peste jumătate de secol istoria copiilor de gimnaziu și de liceu. A pescuit și a vânat dintotdeauna. Așa se face că, într-o perioadă tulbure și săracă, ca cea a comunismului, la noi în casă se mânca senzațional. N-am simțit nicio clipă frustrarea de a nu avea lucruri de bază, pentru că el s-a ocupat. A scris lucrări de istorie, a compus cântece și nu s-a dat niciodată la o parte din calea unui pahar de vin. Nici azi, la 81 de ani, nu o face. E unul dintre cei mai carismatici povestitori pe care i-am cunoscut vreodată și de departe cel înțelegător dar și cel mai hotărât om.

Luni a fost ziua bărbatului. În principiu în fiecare an ziua asta este, așa…, un prilej de glume pe seama termenului „bărbat”. Tot felul de meme-uri în social media, bancuri de Whatsapp sau ironii ca de la bărbat la bărbat. Prilej de șpriț uneori sau, de cele mai multe ori, pur și simplu o zi de ignorat. E drept, nici noi, bărbații de azi, nu mai reprezentăm lucrurile pe care le reprezentau bărbații de acum… hai să zicem 20 de ani. M-am uitat puțin în spate, în istoria propriei mele familii (pe linia tatălui)  și am realizat că toți cei din partea masculină au avut în comun un lucru – asigurarea supraviețuirii familiei. Și, au fost vremuri în care chiar se vorbea despre chestiuni de viață și de moarte. Timpurile sunt mult schimbate, situațiile sunt mult catifelate din toate puncte de vedere, azi situațiile de viață și de moarte se rezumă adesea la cât de bună e școala copiilor sau câte sute de euro ai putea avea în plus la salariu. Dramele sunt adeseori frivole iar cuvinte ca onoare sau datorie sunt azi arhaisme. Războiul, foametea, cataclismele au devenit simple subiecte de documentar Discovery. Azi este la modă mama ce-și crește singură copilul, sau mai mult, și-l face singură, feminismul ca stil de viață, tatăl de weekend, burlacul boem, fantele metrosexual și gay-ul inspirațional. În multe privințe lucrurile sunt comode. Legendele  despre bărbăție sunt din ce în ce mai puțin credibile, iar personajele eroice inexistente. Azi un bărbat care vânează e anti-ecologist, unul care luptă prin războaie e criminal, unul care se uită la fotbal e pseudo-cocalar, unul care are mulți copii e dubios, unul care face politică e corupt, unul care predă copiilor nu e cool, iar unul care are legături cu biserica e retrograd. În rarele accese de bărbăție reușim doar să ne îmbătăm zdravăn sau să realizăm câte o mitocănie epică. Prin urmare, ziua bărbatului poate fi cu ușurință numită Ziua Istoriei Bărbatului. Ar fi mai cinstit și mai aproape de adevărul zilei de azi. În rest, bărbatul la cratiță e ultima chestie mișto care ne mai rămâne de explorat.

Apropo, știe cineva o rețetă decentă de murat castraveciori? Nu de alta dar am o sticlă de vodcă în congelator și nu știu cu ce să o asortez mai bine.