Modernitatea artei începe o dată cu Renașterea. În secolele XV-XVI, mai întâi la Florența iar ulterior la Roma, Veneția și în alte centre italiene importante, vechile mecanisme de reprezentare și de conceptualizare a artei încorporează, treptat, felurite inovații: perspectiva ca metodă de construire a spațiului figurativ în relație cu subiectul imaginii, secularizarea (deteologizarea) și mitologizarea imaginii, centralitatea figurii umane și reglarea anatomică a corporalității. În această perioadă, de altfel, încep să fie teoretizate și reconfigurate statutul imaginii, relația dintre reprezentare și obiectul ei sau problema mizelor reprezentării. De atunci și până astăzi, chiar și după explorarea până la limite (și dincolo de ele) a limbajului artistic, rămân încă valabile inovațiile din secolele XV-XVI. Această valabilitate face ca două imagini diferite – fotografia glossy și tabloul de Renaștere – să se întâlnească în aceeași problematică.
Beyoncé Giselle Knowles-Carter (n. 1981) este o hipercunoscută figură a industriei muzicale americane, cochetând cu filmul și, de la o vreme, cu limbajul și codurile imaginii. La un moment dat, în timpul sarcinii și după nașterea celor doi gemeni, și-a înscenat o provocatoare (re)prezentare vizuală: s-a fotografiat, cu o anumită strategie de (de)voalare a nudității, într-un decor floral, în postúri studiate atent, cu anumite accesorii.
Prima dintre fotografii o înfățișează nud, așezată pe un jilț vegetal cu o amplă corolă florală ce-i dublează propriul coronament floral. Cu un interesant efect sferoid, fundalul se constituie într-un fel de locus amoenus, spațiu ocrotitor, menit reveriei. Din acest adăpost, Beyoncé își privește provocator spectatorul (intruziv, voyeur), în vreme ce, ca și cum s-ar ști privită la rându-i, își acoperă pudic sânii și zona inghinală. De bună seamă studiată, această postură își relevă originea directă în tipologia Venus pudica pe care, preluând-o din sculptura antichității clasice, o consacră pe la 1485 artistul florentin Sandro Botticelli în tabloul Nașterea zeiței Venus. Asemenea Venerei pictate, cu același aer melancolic și atemporal, Beyoncé își revarsă cast șuvițele, desenând cu liniile brațelor aceeași mișcare circulară – reluată, în alt plan, de efectul sferoid din fundal.
Nașterea zeiței Venus, de Sandro Botticelli
La origine, ca și în tabloul lui Botticelli, Venus pudica era ipostaza emanată din spuma mării a zeiței antice. Beyoncé se extrage din acel context pentru a se plasa în altul, el însuși inspirat probabil de un alt tablou celeberim al artistului florentin, Primăvara, pictat pe la 1482 și considerat vreme îndelungată perechea Nașterii Venerei. Personajul central din Primăvara, prezență enigmatică, nimbată de un arc vegetal, este, după toate aparențele, o reprezentare-hibridă (Venus–Fecioara Maria–zeița Pomona), a cărei părelnică graviditate trimite către o ipostază generatoare a zeiței iubirii – Venus genetrix – derivată din poemul De rerum natura al lui Lucrețiu.
Primăvara, de Sandro Botticelli
Într-o situație comparabilă se instalează Beyoncé într-o altă fotografie în care, fără a fi abandonat întru totul postura Venus pudica, este însă voalată abil, încadrată de elemente vegetale – același locus amoenus – și, în plus, cu orizontul maritim omniprezent de asemenea în tablourile lui Botticelli. Ipostaza maternă în care se lasă fotografiată – cu gemenii în brațe – trimite inevitabil la o tipologie iconografică răspândită în secolul al XV-lea, anume Madonna col Bambino, însă în formula Fecioarei în grădina închisă (hortus conlusus–Madonna del Orto) inspirată de Cântarea cântărilor.
Venus, Fecioara Maria și personificarea Primăverii, toate cele trei ipostaze fuzionează în configurarea unei iconografii personale. În care compunerea glossy găsește o elocventă cale de dialog cu imaginarul Renașterii italiene.
***
Text de:
Cosmin Ungureanu, curator de artă europeană, este lector la Fundația Calea Victoriei, unde va susține cursul Arta Renaşterii italiene: Botticelli, Leonardo da Vinci, Michelangelo, începând cu 18 februarie.
