La începutul săptămânii am lansat prima temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Cum îți înveți/îți vei învăța/ți-ai învăța copiii despre bine și rău?.
Concursul se încheie dumincă, 22 iulie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 23 iulie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Victoria se califică din nou în finală cu textul de mai jos.
***
La scurt timp după ce i-am dat naștere fiică-mii, într-un spital din SUA, în anul 2010, a apărut un infirmier care ne-a spus că o să-i recolteze sânge din călcâi pentru niște teste complicate și obligatorii în statul Virginia la acea dată. Ca părinte, nu poți decât să te bucuri că ai apucat asemenea timpuri. Printr-o simplă (dar complexă) analiză de sânge, se pot exclude (speri) ipoteze de diagnostic pentru mai bine de o sută de boli. Cu prea puțin timp înainte de 2010, medicina nu putea să le diagnosticheze în timpul primului an de viață a pacientului, nicidecum imediat după naștere. Asemenea considerații par logice, de domeniul rațiunii. Da, acum, după 8 ani de atunci. Atunci, la câteva ore după naștere, nu prea era loc de rațional. Gândul că o să-i înfigă un ac în călcâiul acela micuț pe care, după mai bine de nouă luni, puteam să-l țin în sfârșit în palmă, era insuportabil. Așa că am lăsat-o și am ieșit pe hol. Mi s-a părut că au fost unele dintre cele mai lungi minute de așteptare din viața mea. Am lăsat-o cu tatăl ei și cu infirmierul și am ieșit. O auzeam plângând, dar era plânsul acela de nou-născut, plâns care poate avea orice cauza. Nimic traumatizant. Când a încetat, am îndrăznit să intru. Procedura se terminase. Infirmierul ne-a zis zâmbind: “e deșteaptă, a plâns exact atât cât a avut acul în picior, nicio secundă în plus”. Ce ușurare! În spitalul acela cred că până și oamenii care făceau curățenie aveau pregătire în domeniul psihologiei și un anumit profil. Părea că știu ce să-ți spună ca să te ajute să treci cât mai ușor peste perioade critice. Cum e cea de după o naștere, de exemplu.
M-am dus înapoi pe firul timpului pentru că atunci când urmează să devii părinte începi să-ți pui cele mai multe întrebări legate de rolul pe care o să-l joci în viața copilului tău și, în principal, de cum îl vei juca. Cum să faci cât mai puține greșeli? Cum să-i dai maximul de șanse? Șanse să descopere lumea și să se auto-descopere. Cea mai mare problemă cu care m-am confruntat și eu a fost atunci când a venit momentul să-i explic care e diferența între bine și rău. Cum faci asta când toți filosofii aia geniali de-a lungul mileniilor, n-au prea reușit să se pună de acord asupra acestui subiect? Ce faci tu, un biet om?
Ce e bine? Ca să poți trăi în societate, trebuie să te supui legilor ei. Asta ar fi bine pentru tine și pentru societate. Ei, da, dar așa zicea și Eichmann, la proces. Asta era apărarea lui: s-a supus legilor și a urmat ordinele. Iată că mă izbesc de un zid de netrecut aici.
Ca să distingi mai bine între noțiuni, tendința naturală este să mergi acolo unde sunt cele mai puternice și mai evidente contraste. Holocaustul este locul perfect pentru asemenea considerațiuni. Acolo îți zici: nemții erau aia răii, călăii. Au pus la cale o mașinărie cu care să ucidă fără milă un popor întreg și alte minorități indezirabile, pe lângă el. Și îți mai arunci un ochi la secolele de sclavie din America și îți zici din nou: ăia intruchipau răutatea absolută, toți posesorii și negustorii de sclavi. Și tu te simți bine și te delimitezi de ei zicandu-ți că tu n-ai fi făcut niciodată așa ceva.
Cam acesta este drumul pe care ajung la concluzia că o să-l povățuiesc pe copilul meu că e RĂU să facă rău aproapelui lui. E Rău să producă suferință. Și imediat, îmi dau seama că trebuie să adaug complementul “premeditat”. Și mai apoi se mai cere un complement: “gratuit”. De parcă ai putea să produci suferință cu justificare! Ba da, uite un exemplu este ințepatul noului născut în călcai că să-i recoltezi sânge: suferință cu justificare.
Ei, dar vine filmul despre Hannah Arendt și dacă n-am citit suficientă filosofie până atunci ca să mă încurce și mai și, filmul asta ajunge ca să mă pun pe gânduri. Aici deja se pune și problema “normalului”. Încă o dilema: ce e rău, ce e bine și ce e normal? O fi fost toată nația germană o nație de sadici în care naziștii și-au găsit cel mai propice loc să se nască și să înflorească? Hm, stai așa, că naziștii au făcut prozeliți și prin alte nații, inclusiv în a noastră. Hm, sadici se găsesc, deci, destul de ușor. Și eu tot delimitată sunt. De rău, vreau să zic. Și așa ajung să mă gândesc cum o să-i explic copilului meu care e diferența dintre un comportament uman și unul inuman. Asta ceva mai târziu, când o să aibă capacitatea și, mai ales, perspectiva necesare să se raporteze la așa ceva.
Dar stai așa, aici mai intervine o noțiune: a responsabilității. Trebuie să fii responsabil pentru actele tale. Dar asta implică ideea de premeditare. PRE-MEDITARE. Asta este contrariul SUPUNERII OARBE. Aha, deci e important să treci totul prin filtrul gândirii. Bine, dar sunt lucruri pe care le faci automat. Altfel viața ar fi un calvar, un șir nesfârșit de meditații. Ar fi ca și cum am fi toți atinși de simtomele unui sindrom obsesiv-compulsiv. Lumea ar înnebuni, ar lua-o razna.
O să-i vorbesc copilului la momentul potrivit despre existența câmpurilor de concentrare și o să am o discuție cu el despre cum a fost posibil un asemenea rău în secolul XX. În plină CIVILIZAȚIE. Îmi spun. Bine, dar până atunci trebuie să rezolv probleme mult mai simple, de o banalitate absolută. Ce să o sfătuiesc să facă atunci când vine și îmi spune că este hărțuită de cineva mai mare, în curtea școlii? Știu acum că un copil devine hărțuitor pentru că are el însuși probleme acasă, de cele mai multe ori, nu așa, pur și simplu. Da, dar până una alta, copilul meu suferă. Ce să-i spun dacă situația persistă și nu se ajunge la o împăcare, indiferent de tentativele de găsire a unei soluții pașnice? Copiii sunt prea mulți, supraveghetorii prea puțini, copleșiți și depășiți de situație. Ce să-i spun? Să-și ia soarta în mâini? Să dea și ea înapoi? Să provoace un conflict care să atragă, în sfârșit, atenția adulților?
Ei, dar situația devine și mai complicată atunci când îi vine și ei rândul să devină tiran. Se joacă într-un soi de confruntare fizică cu prietenul ei și ăla țipă că-l doare. Ea nu se oprește. Atunci te repezi fericit că ai ocazia si te simți obligat să intervii și să-i spui că momentul de răscruce este atunci când celălalt spune că-l doare. Ești revoltat că nu pare să înțeleagă, dar ei își continuă joacă asta aparent nevinovat. Cu urlete de durere, uneori false, alteori îndreptățite. O lupta corp la corp care pare să-i amuze atunci când nu se încheie în suspine reale de durere. Așa ajungem la discuții depre răul din noi înșine. E încă prea mică și nu vreau să-i fac un rău încercând să o fac să-l înțeleagă. Nu pot s-o aduc în același loc cu mine, în perspectiva mea, de adult.
Știu, pe de altă parte, că lucrurile se învață progresiv, că am datoria să o ajut, să o ghidez și mai ales, să o învăț să exploreze și să descopere singură. Am datoria să o susțin pe acest drum de explorare și să nu-i dau totul deja mestecat. Suntem asemănătoare, dar și diferite și tocmai diferențele de personalitate și de parcurs o vor ajuta să ajungă la propriile ei concluzii. N-o las să crească ca pe o buruiană, dar nici nu vreau să o îngrădesc cu toate convingerile și cu toate nesiguranțele mele. O s-o învăț că e bine să-și pună întrebări și să exploreze. O s-o învăț că din lipsa de reflecție și de autoreflecție se nasc monștri. Deci, RĂUL. Care are potențial în fiecare dintre noi.
