La începutul săptămânii am lansat ce-a de-a unsprezecea temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Ce te face să rămâi om într-o lume a tehnologiei?
Concursul se încheie duminică, 7 octombrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 8 octombrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Victoria ne trimite din noul unul din textele finaliste.
***
Copil fiind, citeam într-un almanah din anii ‘80 bateriile de răspunsuri ale unor personalități din cultură românească la un set identic de întrebări. Unul singur a stat cu mine până în ziua de azi. Cred că era al unuia dintre Teodoreni. Întrebarea era: dacă ai trăi într-o epoca la alegere (prezent, trecut sau viitor), ce epoca ai preferă? Poate că răspunsul aceasta a rămas în mintea mea pentru că era o opțiune cu care eram de acord. Poate că s-a detașat de celelalte pentru că mă preocupa și pe mine, copilul din anii ’80, viitorul omenirii într-o epoca în care tehnologia avea un rol din ce în ce mai important. Scriitorul mărturisea atunci că dacă ar putea să aleagă nu ar alege nicio epoca din trecutul omenirii și nici măcar prezentul, ci ar opta pentru una cât mai îndepărtată din viitor.
De ce vrem să trăim în viitor, de ce vrem să călătorim în timp? Ce ne ne ghes să explorăm necunoscutul urmașilor urmașilor noștri? Speranța că în viitor vom mai exista încă și noi, oamenii? Că știința și tehnologia vor rămâne pe mâine bune și că vor ajuta omenirea să se vindece de multe boli incurabile azi? Dorința să vedem cum ar fi să călătorești spre alte galaxii, să fii ca pionierii care au descoperit lumi noi? Sau să ne descopere ele pe noi…. Să sperăm că în ambele cazuri cei descoperiți în “lumea nouă” nu vor risca să cadă secerați. Uciși de bolile aduse cu ei de cei din lumea veche și de încrederea acestora din urmă că progresul trebuie impus cu orice preț. Spre binele universului.
Da’ oare cei din alte galaxii, ființele alea cu inteligență superioară, ce mai au ele pe lângă inteligență? Cum le definește acea trăsătură în plus față de inteligență? Cum se auto-caracterizează ei? Pe mine, dacă mă întrebi, răspund că sunt om. Mă văd ca parte integrantă din ceea ce reprezintă lumea asta. Știu, sau mai bine zis pot intui că ceea ce mă animă nu este doar inteligența.
Unii dintre noi vrem să vedem cum e să trăim în lumea pe care ne-o imaginăm într-un viitor în care știința și tehnologia ne vor susține niște vieți în lumi paradisiace. Să sperăm că n-o să fie lumea din Mad Max. Tot o lume a științei și tehnologiei. Raiul întors pe dos.
Condiția umană, ni se spune, presupune experiența traumei. Încă de la primul țipat. Ca să supraviețuiască, puiul de om are nevoie de trei component esențiale: hrană, îngrijire și prezența semenilor săi. În susținerea acestei teorii se aduc adesea aceleași exemple: cel al copiilor crescuți de animale sălbatice, bebelușii din experiențele împăratului Frederic al doilea, erudit, conducător de imperiu în secolul al treisprezelea, și cel al copiilor crescuți în anumite orfelinate.
Lovitura de grație mi-a fost dată atunci când, la o a “n”-a mențiune a acestui din urmă exemplu, profesoara noastră spune: “S-a constatat că acei copii care aveau pătuțurile lângă o ușa aveau cele mai mari șanse de supraviețuire [în aceste orfelinate unde, se presupune, rata mortalității era mare]”. De ce? De ce credeți? Pentru că “acei bebeluși care primeau doar mâncare și un schimb de scutece din când în când și atât, nu erau trași, nu erau chemați spre viață de semenii lor și <<se lăsau să moară>>. Prin comparație, bebelușii care aveau pătuțurile lângă o ușa, aveau șanse să audă voci, discuții, râsete, suspine, aceia aveau o rată mai mare de supraviețuire. Acei copii care aveau șansă să audă vocile umane într-o conversație, în hol, chiar dacă aceasta nu avea absolut nicio legătură cu ei și nu le era adresată, acei copii erau chemați spre viață. Acei copii alegeau să trăiască”(Ariane Bazan, ULB). Aceste cuvinte vor rămâne cu mine mereu.
Suntem oameni, creați de Dumnezeu, într-o lume creată de Dumnezeu, sau suntem oameni pentru că am evoluat de-a lungul a milioane de ani, de la prima celulă, celula mamă… Brusc, originea mea nu mai are așa de multă greutate în nesfârșita cântărire a importanței ei în viitorul evoluției societății umane. Dorința de viață a nou-născutei ființe umane poate fi un secret al continuității existenței. Ființa umană trebuie trasă spre viață, nu se naște pur și simplu cu dorința de viață. Semenii ei sunt esențiali în această manifestare. Știința și tehnologia pot crea multe. Întrebarea este dacă acestea vor putea să înlocuiască omul în această chemare către viață și ce va mai rămâne de chemat către viață.
