Nu mai știu cum am dat peste Sonar, presupun că a fost vorba despre norocul aproape chior al arheologului de cursă lungă, așa cum îmi place mie să mă văd când fac săpături la întâmplare. Să fi fost oare Jumbo cu obișnuitul „vezi ca ăștia-s pe felia ta”!? Nu mai știu… Cert este că am avut un „deci asta-i Troia” de zile mari! Inutil să precizez că descoperirea Troiei se întâmplă de maxim 2 ori pe an, uneori, în anii buni, când asupra pământului se abat înaripații, de maxim 5!

Acuma, când te știi cu fixații paranoide izvorate dintr-un supraego ultra, ca oricare alt caraghios care nu numai că știe cuvântul „canon” dar chiar pretinde că a patentat unul, trebuie să aplici metoda „tăcerii opulente”!

Să mă/vă explic! Să zicem că ai oaspeți. Ca să vază ăia ce maniere și ce atenție le porți, te duci la raft și frunzărești plăcile. Evident, alegi ceva ce urmează să pui sub fenolftaleina îndoielii. Nu te dai în stambă; cu mișcări discrete, dar precise, de gheișă, servești ceaiul muzical. Sub nicio formă nu trebuie să atragi atenția că urmează “ceva”!! Apoi conversezi, dar cu retina întinsă la maxim, ca să vezi cine reacționează, cine încordează auzul, observi!

Foarte important: apeși butonul ‘’mono’’ la amplificator și dereglezi corecțiile de bass, trebuie să se audă cât se poate de prost, ca pe unde medii!! Sunetul de calitate împiedică identificarea noului și a surorii sale vitrege – noutatea.

Metoda Tacerii Opulente (MTO) mergea și la radio… dar nu mai merge. Shazam, nimic altceva decât bastonul alb al celor fără de arhivă, identifică și pune stele verzi în mintea nesigură pe ea a amețitului.

Una peste alta, Sonar a trecut toate probele, deopotrivă kingcrimsonieni împătimiți sau discare snoabe au remarcat că pe pickup se învarte un ceva deosebit, Cutarescu având chiar o mică criză de isterie provocată de jocul plin/gol și de țesătura frippotronică a obiectelor puse în mișcare! Să fi exclamat el “Morandi”, să fi zis eu, nu mai știu, cert e că numele pictorului a picat ca o izbăvire și a pus capăt oricărei bâlbâieli, așa cum se întâmplă adesea când acustica fenomenologică te trimite înspre sinestezii aberante, și înspre ceea ce Ibrahim Karim numește biogeometrie… lasă că și Aristotel a remarcat că sunetul are culoare, ba chiar, pe urmele ăstora, modistul „flăcării violet” etc.

Una dintre consecințele norocului chior al arheologului neobosit este Potrivirea de Interese, ca în zicala „berzei chioare îi face Dumnezeu cuib”!! Doar ce descoperisem Sonar și citesc la gazetă că Fundația pentru o Artă Autentic Helvetă îi aduce pe Sonar la București!

Am fost în grădină la 22, am savurat unul dintre cele mai fine concerte ever, m-am conversat cu muzicienii, iar în drum spre casă, mai mult ca să mă îngân, mi-am zis că am un ochi pentru troieni, ceva de speriat!

Trecut-au anii… i-am caântat adesea aici pe Radio Guerrilla (un pachet semnificativ în ultimul Nomansland!!) dar în afara colegului Adrian Andrei nu i-a mai remarcat nimeni, chestie care mă pune într-o oarecare încurcătură: ori eu am surzit de la atăta cască, ori mi-am pierdut îndemânarea în a specula pofta de nou a ascultătorilor.

Nu știu. Lotta continuă… mai mult din dragul acțiunii decât din speranța că până la urmă voi reuși să redau Pisoarul lui Duchamp utilității!

Piss on! și până săptămâna viitoare când, văd eu cum, voi mai bâgui ceva despre sonarități, vă las ca lectură provizorie, deci obligatoriu facultativă, Black Light, de Sonar!

Mă gândesc că-i și o excelentă ocazie de a pune sub lupă calitatea de a fi revoluționară a muzicii fără text, a muzicii instrumentale. Mă gândesc că ar putea fi un excelent început al unui șir de semne de întrebare legate de propozițiile sub care se așază muzica rock actuală!