Nu am mai avut timp de scris în ultima vreme, dar mi-am făcut timp pentru degustări și pentru evenimentele de socializare din lumea vinului. Unul dintre ele este cel organizat de domnul Marius Iliev, proprietarul cramelor Sarica Niculițel – Caii de la Letea și Domeniile Prince Matei. Fiindcă a ’’mirosit’’ un trend în piața consumatorilor de vin care nu beau decât vinuri de import pe motiv de ’’mai bune și mai ieftine’’, acesta a ticluit o degustare inedită, în care să se alinieze câteva vinuri românești cunoscute lângă altele și mai renumite, de la producători de renume din Italia, Franța sau Spania. Regula era ca vinurile să fie degustate în orb și juriul să încerce să ghicească un clasament în funcție de calitate. Acest clasament urma să fie comparat cu cel realizat pe baza prețurilor, cu scopul de a determina în ce măsură calitatea unui vin determină valoarea produsului (prețul de piață).
Deși condițiile de degustare nu au fost chiar cele mai bune (lumina și temperatura nefiind optime) putem spune că evenimentul și-a atins scopul, acela de a demonstra că avem vinuri competitive, însă pentru a atinge nivelul de recunoaștere al unor vinuri iconice din Italia sau Franța e nevoie de mai mult: o piață care să aprecieze calitatea (disponibilitatea de a plăti prețul cerut), o cheltuială susținută cu promovarea, pentru că lumea internațională a vinurilor este foarte competitiva și mai ales, e nevoie de a acționa pe segmentul de piață corect. Dacă e vreun păcat pe care eu l-am identificat (nu în urma acestei degustări în orb la care am făcut parte, cu onoare, din juriu, ci ca simplu client / cumpărător de vinuri românești) este acela că unele crame își croiesc produsul după cerințele segmentului de clienți reprezentativ în România: mai puțin cunoscător, mai degrabă înclinat spre vinuri demiseci decât spre cele seci, puțin iubitor de aciditate, pe care o confundă cu senzația de acru. E într-adevar, o provocare, să optezi pentru calitatea intrinsecă în defavoarea unui produs de calitate medie, dar care asigură un succes comercial garantat (și aici am putea da ca exemplu vinurile din R Moldova, care au cucerit piața românească atât prin gustul atent calibrat pe papilele românilor cât și prin eforturi serioase de marketing – nu putem trece pe bulevardul Magheru fără să observăm mesajele despre medalii sau despre războiul din Ucraina al celui mai mare producător din Moldova).
Mă străduiesc să identific și să încurajez producătorii care caută excelența și nu se complac cu vinurile gen crowd pleaser, în special pentru că acum au cea mai mare nevoie; după ce se impun prin calitate și numele lor capătă notorietate, ajungând treptat, un brand, probabil că îmi voi îndrepta atenția către alți producători aflați la început de drum (gen Dradara, Agape sau Vignadoro Dorvena).
Pentru mai multe detalii despre rezultatele degustării (în care Feteasca Neagră Dradara a fost aleasă de jumătate din membrii juriului între locurile 1 și 3!!!) vă invit să intrați pe pagina de FB a evenimentului (care se pare ca a fost primul dintr-o serie mai lungă).
La mai multe!
P.S.: toate fondurile obținute au fost donate către Crucea Roșie și către echipa României de degustători care ne reprezintă la concursurile internaționale.
*
Mi-am făcut timp și de un BYOB cu echipa mea de degustători (a propos, fenomenul a luat amploare în ultimul timp și nu pot decât să mă bucur – este cel mai ieftin mod în care ne putem educa papilele).
Pentru că avem sticle de vin care nu sunt la vânzare prin wine baruri sau restaurante, suntem obligați sa ne organizăm aceste degustări sofisticate acasă, la birou (cei care au) sau chiar într-un showroom de mobilă (Xylino). Avem vinuri cumpărate direct de pe site-urile de profil din Germania, Franța sau Italia, sau vinuri de colecție achiziționate la licitații, vinuri cumpărate cu ani în urmă special pentru a le degusta după o perioadă de maturare sau chiar vinuri din producția unor prieteni, care nu beneficiază de haine de gală, în sticle de 0,75 și etichete sau capișon, ci sunt îmbuteliate direct în recipiente recuperate de la apa minerala 🙂
Majoritatea sunt vinuri bune, sau cel puțin sunt vinuri școală, ce ne ajută să ne dezvoltăm gusturile; ar fi fain să existe baruri care să găzduiască aceste evenimente, dar, ca și în cazul unor producători de vin, barurile și restaurantele se orientează exclusiv spre profit, neexistând și o componentă educativă în afacere.
În fine, sunt recunoscător că am putut degusta (iar) un Puligny Montrachet, un vin obținut de pe una dintre cele mai scumpe podgorii din lume, cu prețuri suprarealiste, precum acesta de 6 milioane euro pentru nici 3000 mp !!!! Deși vinurile achiziționate de la licitații sunt intrate pe o pantă descendentă, adică puritatea și intensitatea concentrației de fruct din arome este în scădere și este înlocuita de aromele terțiare, le degustam pentru a observa cum își conservă structura vinurile mari: aciditatea e acolo, chiar și după zeci de ani, taninurile sunt încă integrate la majoritatea (deși la unele încep să se desprindă de corpul vinului și arata ca o suspensie iar vinul pare tulbure). Însă în multe cazuri avem noroc și vinurile ne oferă o experiență de vis, cu acel buchet format din îmbinarea aromelor primare (specifice soiului strugurelui) cu cele secundare (din fermentare și/sau maturare în lemn) și terțiare, dezvoltate în sticlă după perioade îndelungate. O asemenea complexitate a aromelor rivalizează doar cu parfumurile vândute de marile case pariziene.
Burgundia a mai fost reprezentată de două vinuri roșii, din Pinot Noir, care se învechește superb și produce note de forest floor, ciuperci, piele; din sudul Franței am avut un Chateaunef du Pape, o apelațiune foarte bine vândută la nivel mondial, dar cu vinuri overrated (de aceea trebuie să bem cât mai mult ca să distingem etichetele bune de cele care doar pretind calitatea). Tot din Franța a fost și vinul de desert, la fel de renumit ca apelațiune – Sauternes.
Multe surprize culinare din partea gazdei, un minunat bucătar amator și prieten, pe lângă valențele de organizator de evenimente de anvergură internațională sau investitor crypto. Doar nu am băut degeaba atâta vin să nu ne prindem că e mai importantă complexitatea decât forma (greutatea sticlei, renumele brandului etc).
Varianta premium a vinului moldovenesc Taraboste am deschis-o prea devreme și ar fi trebuit sa mai petreacă o perioadă în sticlă, dar cu o aerare temeinica de câteva ore ne putem bucura de vin chiar și în această perioada (vinul e bun, deși prețul e cam mare – 40 euro). Dradara e chiar și mai scump (50 de euro) dar se justifică prin raritate, pentru că au fost îmbuteliate doar 2500 sticle și în anii următori va fi greu de obținut un vin la fel de bun, conform declarației oenologului.
Surpriza a venit din partea unui vin alb din Portugalia, foarte diferit de tot ce am băut până atunci. Sunt un mare fan al vinurilor albe datorită diversității de arome, de la flori și fructe până la diverse ierburi sau legume, iar asta e misiune imposibilă pentru un vin rose, de exemplu. Aromele de fructe coapte ale acestui vin se împleteau cu notele florale și de ierburi aromatice, iar în fundal, foarte bine integrate, dovezile contactului cu lemnul, judicios folosit, nu în abundență, cum e modă pe la noi. Gustativ, vinul prezenta o corpolență frumoasă, balansată de aciditatea ridicată și notele minerale ce completau aromele resimțite încă de la prima adulmecare. Un vin superb cu potențial de învechire, dar care ne-a încântat simțurile chiar și acum, la aproape 9 ani de la producere.
Nu uitați de Revino Wine Show – cel mai elegant târg de vinuri din sat, între 9 și 11 aprilie. Alina Iancu merită toate aplauzele pentru eforturile imense de promovare a producătorilor români de vinuri și brânzeturi.
Chapeau!
