M-am aventurat weekendul trecut și am trecut Prutul (așa, pe ultima sută de metri înainte să ne luăm și noi amenzi pentru călătoriile neesențiale, ca în UK). Nu e de glumit cu situația pandemiei, dar nici cu viețile noastre, care merită trăite; fiind legale călătoriile, chiar și cele neesențiale, am purces la drum spre țara în care am locuit 3 ani și în care am descoperit vinul. Nu mi-am propus să alerg de-a lungul și de-a latul Moldovei scormonind după noi crame, ci am vrut să îmbin degustările cu revederile tihnite cu vechi cunoștințe. Singurul must era să opresc în duty free-ul din vamă ca să mă alimentez cu un lichior care nu se găsește în România, dar care devenise o obișnuință pe perioada ultimilor 4-5 ani: Riga Balszam. Îl prefer oricând unui Jagermeister sau Unicum pentru că este mai corpolent și are încă 5 grade alcoolice în plus și pentru că e foarte eficient ca digestiv, în loc de… Colebil 🙂

Am găsit un Chișinău destul de în formă, cu multe clădiri noi, altele în construcție (asta doar în arealul ultra central, pe unde m-am plimbat), cu restaurante nou apărute în peisaj și cu niște concepte interesante: cele mai mari vinării (Purcari și Chateau Vartelly) și-au deschis câte un wine-bar propriu și asta mi se pare cool prin prisma comunicării cramei cu clientul. Avem și noi, din câte știu, un astfel de concept în Sinaia – crama Licorna are un wine-bar dedicat, dar sincer nu m-am oprit să-i trec pragul, cu toate că iubesc vinurile realizate acolo de Gabi Lăcureanu, oenologul care a creat, în trecut, excepționalele Golem 2008 și Îngeri din Micul Paris, tot 2008. Am avut parte de o primire surpriză din partea gazdelor de la Chateau Vartelly care au ținut să îmi prezinte proaspăt lansatul asamblaj alb din gama Taraboste; l-am găsit foarte reușit și cu un echilibru bun între taninurile extrase din barrique-ul francez și aciditate moderată; un vin corpolent care cu siguranță va fi sold out în curând, la un preț chiar mai mic decât alte etichete similare de pe la noi. Iar revederea cu spumantul cramei, obținut prin metoda tradițională de fermentare secundarî în sticlă, a fost un motiv în plus de bucurie; acest spumant poate fi așezat fără frică în orice top cu vinuri locale având și un raport calitate preț imbatabil. Gazdele se pregătiseră și cu un vin roșu dar am declinat oferta ca să pot bea și la cină 🙂

Primisem o recomandare pentru un restaurant cu specific moldovenesc, dar cu o exprimare modernă și am reușit să găsim masă liberă (da, în Moldova restaurantele nu au fost închise pe timp de pandemie). Fuior Gourmet e genul acela de restaurant specific Chișinăului, cu mâncare tradițională dar cu amenajare pe stil rusesc și cu mulți clienți vorbitori de limba rusă; spre deosebire de stilul european care pune accent pe calitatea mâncărurilor prin contrast cu simplitatea arhitecturii și amenajării interioare, stilul rus este încă tributar stilisticii opulente, combinată cu calitatea desăvârșită a bucatelor, așa că multe restaurante din Chișinău s-ar putea să vă surprindă în mod plăcut. Dacă vom scăpa de pandemie voi organiza niște degustări în Moldova și voi încerca să combin și cu fine dining, dar dacă nu reușim să mergem împreună, vă fac de pe acum câteva recomandări: Pegas, Pani Pit, Buffalo Steak House, Parol, Pegas, Sarkis, Jerrafe, Kavkazkaya Plennitsa, Taste of Blue Wine House (unde am lucrat ca sommelier câteva luni). Dacă nu s-ar fi închis, v-aș fi recomandat pe primul loc Komunalka, pentru experiența în sine: un restaurant deschis exact într-o locuință de tip comunist, în care trăiau în comun mai multe persoane, cu acces la o singură baie sau bucătărie. Acolo am descoperit ceaiul negru, rece, cu infuzie de zmeură, borșul roșu, icrele roșii, pâinea Borodinsky sau asocierea pește afumat cu vodkă.

N-am ratat borșul roșu nici de data asta, iar cei de la Fuior s-au ridicat la înălțimea așteptărilor, după cum nu am vrut să ratez nici încă o degustare de icre roșii, care au fost prezentate pe un nor de fum carbonic (de asta mă puteam lipsi, dar daca a fost inclus, nu am făcut mofturi). Era un laitmotiv se pare, precum fumul de scenă la concertele disco, așa că am avut parte de el și la porția de foie gras.

Am ales la felul principal coaste de porc și un vin din soiul Malbec produs în Moldova. Deși nu era un restaurant ieftin, prețul sticlei de vin nu depășea dublul prețului de retail, spre deosebire de experiența recentă din Delta Dunării, unde raportul era 1/4. Moldovenii au avut și o campanie, în urmă cu 4-5 ani, prin care restaurantele pregătite cu pahare speciale, frigidere de vinuri și sommelieri dedicați primeau badge-ul ”wine friendly”; iată că acest program a dat roade și proprietarii nu se mai bucură să vândă doua-trei sticle cu adaos imens, ci chiar 20 cu un caștig mai mic per sticlă.

A doua zi a stat sub semnul ”go with the flow”; am renunțat la degustările de vin și m-am lăsat dus de către localnici pe la diferite berării din Chișinău: am mâncat quesadilla (never again) și am băut bere porter făcută inhouse la Smokehouse, o berărie deținută de niște englezi în centrul orașului, apoi m-am nimerit la lansarea unei berării tot în centru, cu instalațiile de producție la vedere, în spatele barului; și pentru că berea de acolo nu era ce trebuie mi-a fost recomandată o bombă prin periferii, o fabrică deținută de un american în genul celor ce călăresc choppere, cu bărbile lungi a la ZZ Top, care făcea o bere foarte bună. Am făcut un tasting, am descoperit o bere care se numea mămăligă și gustul te ducea cu gândul spre acea zonă, am mâncat chipsuri de cartofi cu basturma (etimologic, asta poate fi părintele pastramei ce a intrat la noi în vocabular, deoarece i se mai spune și pastourma și e o carne de vită foarte bine condimentată, uscată la aer, care face parte din bucătăriile din Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Egipt, Grecia, Irak, Macedonia de Nord și Turcia); Labrewtory se numește bomba; bere craft excelentă cu prețuri de mizerie (5-6 lei un pint) 🙂

Chiar dacă am pierdut o zi din viață fără să gust măcar un strop de vin, am fost onorat să primesc de la wine ambasadorul Purcari o sticlă din noul lansatul Viorica, un vin îmbuteliat cu doar câteva zile înainte. Mi s-a spus că e un vin fresh, ușor băubil, deci îl voi păstra câteva luni până la primele zile mai calde. Despre soiul obținut în stațiunile de cercetare moldovenești puteți citi pe blogul moldovencei Diana Moraru, care documentează foarte bine orice subiect abordează.

Purcari acționează precum companiile mari de băuturi carbogazoase și are un marketing foarte puternic; asta se răsfrânge inclusiv asupra produselor, care sunt practic create pentru diferite segmente de consumatori, spre deosebire de cramele mici, de creatori, care fac un vin ce se raportează doar la perfecțiune. Însă am aflat că în curând vom avea niște surprize plăcute din partea Purcari, diferite prin filozofia acordarii unei atentii sporite performanțelor unor soiuri pe arealuri restrânse; chiar dacă pe segmentul premium există Negru de Purcari, alături de Roșu de Purcari, vor apărea câteva vinuri monovarietale de pe parcele limitate pe care abia aștept să le degust (deocamdată se odihnesc în barrique-uri). Stay tuned!

Va las cu o imagine a plăcintelor moldovenești (învârtitelor, mai exact) cu care m-am delectat trei ani la rând, pentru că aveam magazinul la doi pași de casă; tot cu prune uscate, înveliș crocant, ca la Miez, doar că în banii noștri costă cam 3 lei, în loc de 13, cât e ștrudelul în Amzei 🙂

Roman în Chișinău = Englishman în Spania